Clişeu16: anotimpul săruturilor de Ottilia Ardeleanu

  polei(t) mult

Nu credeam că şi ofrandele dragostei, săruturile se repartizează pe eşantioane de timp, ca şi când ai tăia clepsidrele în bucăţi şi le-ai privi cum îşi scurg viaţa pe rând, exact în ordinea în care le-ai aşezat sub priviri. Cine s-ar fi gândit, vreodată, că pupăturile cu jind ar putea să domine un anume anotimp? Se pare, totuşi, că ele survin iarna, în mod special. Şi nu orice fel de iarnă, ci una aşa… precum soacra, adică una care vine şi uită să mai plece. Dacă te uiţi bine, peste tot vezi numai o poveste de amor. Astăzi, chiar am rămas şocată. În drumul spre serviciu, din microbuzul ce rula cu viteză molâie, că până şi melcul cobora din locuinţă mai repede, am putut vedea, în toată splendoarea, o pereche de maşini una în alta, mult prea apropiate, indecent aş putea spune. Un opel şi-o dacie într-un voluptuos sărut franţuzesc, aproape în mijlocul străzii, aşa… în văzul tuturor. Mai încolo, altele, pe margine, pupau ce apucau: un gard de fier, un stâlp electric, o intrare la o terasă, un plop zălud. Unele amuţiseră. De sub căciulile albe, priveau în gol, îngheţate de singurătate şi de uitare. Ca nişte lespezi cu oglinzi retrovizoare. Şi nu mult după aceasta, în plină mamaie, alte două maşini îndrăgostite, într-o îmbrăţişare erotică, fiindcă una era răsturnată cu roţile în sus, cealaltă peste ea.

Natură stranie. Nicio mişcare. Viaţa încremenise. Oriunde te uitai nu vedeai decât pictură de gheaţă înrămată în coroanele chele ale copacilor, chipuri statice pudrate cu promoroacă. Ce mai, natură moartă cu polei! Doar zgomotul bosumflat al motorului diesel. Şi ţucăturile… deloc prefăcute! Ca şi când moartea avea multă treabă prin oraş. Şi mai era şi îndrăgostită.

Mă simt un imens microscop cocoţat pe o masă de aer rece de pe care privesc, prin ochiul alungit de curiozitate, monstruozităţile iernii. De parcă aş putea vedea lumea în adânc şi toate moleculele, atomii ar fi împrăştiaţi inestetic. Se pare că baba cloanţa  n-a mai făcut fierturi din plante amestecate cu răutate, de data aceasta a suflat cu putere răceala din vasele neirigate, prost vascularizate ale vârstei cu care încă se poate lăuda şi, după cum vedeţi, a făcut ravagii. Sângele ei nu pare de viperă. Este alb strălucitor, un alb nevinovat, inocent. Ce să mai… imaculat. Aşa cum ştii că este dalbul. V-aţi fi gândit vreodată că şi zăpeziul poate fi urât, rău şi criminal?

Într-una dintre staţii, când să coboare, un bătrân, în îmbulzeala cu viscolul şi datorită patinoarului de sub tălpi, cade, nu ştiu cum, luând cu el, spre sărutarea pământului şi o tânără cu tocuri înalte. Iată-i aproape unul peste celălalt, dând să se ridice, împiedicându-se, răsturnându-se din nou. Dar, ca un făcut, ghiujul nu mai reuşeşte să se redreseze, însă nici nu solicită ajutorul, că se pare că  nici nu-i prea dă inima ghes să pună capăt incidentului, atâta timp cât un trup atât de fraged se află în braţele sale.

Capăt de linie. Cobor. Mă simt greoaie şi mă sufoc. Sunt tentată să mă uit într-o oglindă. Sunt atâtea pe drum, ninse, ce-i drept, dar nu o fac, totuşi. Eticheta…

Alerg de parcă stau pe loc, timpul mă apasă. Şi tot el mă zoreşte. Mă simt mai obosită decât azi-noapte, după ce mi-am servit porţia dublă de poezie şi-am meditat, îndelung, la frumuseţea din sufletele oamenilor pe care îi cunosc doar din eter. Mă dor ochii de parcă tot drumul acesta a fost un film al săruturilor de groază care s-a reluat pe cele două mici ecrane, simultan. Îmi pare că nu mai ajung la destinaţie. Mă aud într-o muzicalitate sacadată în duet cu vuietul viscolit de braţele goale ale unei elice. Timpanele vibrează într-o acustică de filarmonică ce nu este deloc în hibernare, într-o ritmicitate perfectă cu pendulările inimii. Aici, acolo. Înainte, înapoi. La stop, doi tineri îşi vorbesc aproape de buze, tot mai aproape până îşi înghit cuvintele, până când aburul dimineţii face circuit închis prin trupurile lor. Pe lângă cele pe care le-am trăit mai adineaori, aproape că nu mă mai impresionează. Cred că ghearele gerului s-au încleştat în mine. Inima mi-este un bulgăre de zăpadă. Mâinile – sloiuri. Îmi pipăi faţa. Simt cum scrijelesc ca într-o scoarţă de copac.

Ajung, îmi dau haina repede jos, ca şi când m-aş descotorosi de un martor ce a văzut prea multe lucruri urâte. Scot oglinda din poşetă. Mă uit. Doamne, e plină de riduri!

O scap din mâini. Cioburile devin drum de gheaţă. Imaginile revin tumultuoase. Iată, mă urc în microbuz. Şi văd cum maşinile toate se îmbrăţişează unele cu altele, ca la un semn. Câteva au înghiţit bordurile de zăpadă. Imagini dezmembrate. Stradă decadentă.

Eu mă crispez.

 (24 ian. 2010)