RAOUL / BOGATUL SI SĂRACUL – cântec din Ardeal

Clişeu12: despre ceva despre care nu aş fi spus, însă mi-e dor de Ottilia Ardeleanu

(despre frate este vorba)

Eu am un frate. De fapt, nu-l mai am. M-a părăsit de ceva vreme. A găsit de cuviinţă să renunţe la relaţia noastră înainte de a se fi conturat. A plecat în lumea lui, departe de sentimentele mele fragile. Ochii mei au rămas, de atunci, tulburi. Parcă o văd pe bunica: torcea dintr-un caier mare şi, sfârâind fusul,  jelea şi jelea de se tânguia pământul cu capul în piept şi toate planetele venite în vizită îi ţineau lumânările, ca la mort. Ea continua să îndruge nişte vorbe, se ruga, se închina şi se căina, de parcă ar fi cântat o doină interminabilă, una  de  când s-a dat în vileag universul şi până hăt… după apocalipsă. Nepieritoare. Toate apele pământului curgeau prin ochii ei, două jgheaburi. Iar eu, nu făceam decât să ţin căuşul mâinii drepte dedesubt, ca o mângâiere, şi să beau, până deveneam eu însămi un mic lac de supărare şi frământări. Încercam să o liniştesc, dar când o strângeam la pieptul meu încă neformat, un seism sufletesc cu epicentrul în inima ei începea brusc şi simţeam cum ne prăbuşim, iar peste noi cădeau toate dărâmăturile, îngropându-ne în durere, în nefericire. Ne prăpădeam una în braţele celeilalte. Se mistuiau în noi toate speranţele. Se zdruncinau pereţii încă vii ai fiinţelor care sălăşluiau în noi. Muream pentru un timp îmbrăţişate, până cînd plânsul nu mai avea loc în cătunul trupurilor noastre iar noi eram expulzate în afara suferinţei.

Apoi, ca într-o vrajă, cerul se lumina. Un soare imens ne lua de obraji surâzând, ca mai apoi, să ne arate lumea, în bunătatea ei, fără niciun fel de rele, ca şi când viaţa aşa era în normalitate. Doinind. Ea pleca în treburile ei. Eu mă ascundeam în mine, ca o veveriţă în scorbură. Şi ascultam cum mi se destăinuie gândurile, ronţăind alune.  În întunericul dinlăuntru mă simţeam ca-ntr-un mormânt în care îngerii stăteau lipiţi de pereţi şi spuneau basme cu zâne. El apărea dintr-odată protector. Mă lua pe după umeri şi-mi spunea: nu te teme, voi fi mereu lângă tine să te ajut, să te feresc de rele. Numai că el a plecat în lumea lui, iar eu sunt aici, singură.  

 Şi nu v-am spus. Îl cheamă Liviu. Sau, îl chema.

(11 martie 2010 )

Maxima zilei

Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa… Unul – de a crede că nu există miracole. Altul – de a crede că totul este un miracol.

(Albert Einstein)