Clişeu17: Despre fericire de Ottilia Ardeleanu

 

(aspect fizic şi intrinsec)

 

Vreau să vă mărturisesc ceva. Fericirea are rafturi. Da, nu glumesc. Nucul din curtea şcolii prinsese ceva rotunjimi şi cum umbrea prea tare spaţiul de joacă, a preferat să se dedea meşteşugarului, decât să ardă gazul prin vreo sobă rătăcită în mileniu.

În camera mea pare că miroase a nuci. Pe o etajeră, într-un coşuleţ artizanal, am pus câteva, aşa doar cât să dea o notă distinctă, farmec şi originalitate cuibului. Au grijă vecinii mei, doi bătrânei mereu veseli, deşi nu prea au ei motive să fie aşa, să ne aducă şi nouă o sacoşă plină, de fiecare dată când se duc la bătutul nucilor, pe marginea şoselei. Un drum naţional ce împrieteneşte două localităţi, dându-şi mâinile atât la sosire cât şi la plecare. Da, sunt nişte oameni foarte de treabă. Le place să vorbească, să povestească, mai ales. Iar eu şi dragii mei, metamorfozaţi interior la stadiul de copil, le înghiţim vorbele şi rămânem cu gustul acela dulce-amărui până când ni se face dor de alte şi alte întâmplări tălmăcite într-un limbaj molatec, autohton, ţărănesc. Şi-atunci, le batem la uşă, întrebându-i de sănătate. Ei se simt cumva alintaţi, ne invită în casa lor, ne servesc cu delicatese preparate de dumneaei şi ne aşezăm la o altă serie o mie şi una de povestiri din viaţa unor oameni atât de normali, că aproape uitasem cum este să te mai găseşti în starea aceasta.

Revenirea la realitate se face cu greu, căci intrăm în subiecte ca în labirinturi şi orice relatare devine motivul unor noi întrebări şi tot aşa, ne desprindem ca din amintirile lui Creangă: mai învăţaţi ca niciodată, mai uşuraţi de ofurile vremilor trăite, mai avizi de viaţă şi de cunoaştere.

Fericirea mea e cât tot peretele sufrageriei. Rafturi din nucul despre care vă spuneam se ridică până în tavan, ca iedera ce-şi împleteşte singură cărarea de parcă ar toarce. De pe ele, strălucesc cuvintele. Aici este o întreagă lume. Alice aici a găsit ţara minunilor, Cenuşăreasa pe aici şi-a pierdut pantoful, Făt-Frumos aici le retează capetele zmeilor şi balaurilor. Urcând încă un etaj vei vedea corola de minuni a lumii deschisă ca o magnolie, o invitaţie la vals scrisă cu litere aurii, câteva dovezi ale expediţiilor cireşarilor, reginele şi regii Franţei şi ai Angliei. Excalibur… în miniatură, aşezat pe un colţ, parcă păzeşte toate aceste personaje. Mai sus, stau atâtea poveşti de dragoste îmbibate în intrigi, fierturi otrăvitoare. Cavaleri şi prinţese. Sentimente ca nişte corăbii care plutesc între mare şi nori sau care ajung pe fundul oceanului asemeni titanicului. Alăturat, este cenaclu. Se recită, aievea, din Eminescu, Minulescu, Arghezi… Nichita, Cărtărescu… şi alţii… mulţi. Şi mai sus, Cioran vorbeşte în disperare. Iar toţi cei ca el încearcă să facă teoria chibritului. Eu asist la convorbirile lor ilustre, la oratoria debordantă, aşezată pe sofa ca pe patul lui procust.

Într-un colţ, se pictează. Pânzele se ridică precum velele suflate de vânt, iar penelurile lasă traiectorii emoţionale, chipuri, peisaje…  romantism, simbolism, suprarealism… monumente, fresce, stiluri… Alături stau poligloţii. Francezi, englezi, germani, italieni, spanioli şi alţii ca ei, cu câte un ghid ori dicţionar în mapă, trebuincioase atunci când trebuie să descâlceşti alte lumi.

De cealaltă parte, spre nordul polar, cum muşchii care copertează trunchiurile solzoase ale  arborilor, etalându-şi greutatea şi exactitatea, sunt în continuă cercetare tratate şi compendii, culegeri, tabele, scheme…

Da, dacă nu aţi ştiut cumva, fericirea este o bibliotecă. Una masivă. Una care ar ajunge pînă la cer, dacă aş putea avea atâtea vieţi câte straturi atmosferice măcar… Una în care există oameni adevăraţi, sentimente profunde, nenumărate scenarii şi sufletul meu în care toate acestea şi-au făcut loc cu atâta nonşalanţă, cu atâta bunăvoinţă!

Cu atâta neobrăzare!

  (24 martie 2010)

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga

  Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa înbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

(1919)