Clişeu18: grădina de Ottilia Ardeleanu

(găteală de primăvară)

 

Azi am ieşit în grădina întreţinătoarei, adică a mamei care ne alăptează cu bani, norme, bonuri şi, din ce în ce mai rar sau deloc, cu sporuri, prime şi al 13lea, pentru curăţare…

Curăţenia de primăvară.

La smuls buruieni. Pirul şi pălămidele stăteau cu unghiile şi cu palmele în gâtul soarelui pe care primăvara îl răsturnase din sân ca pe o pâine scoasă mai demult din ţăst şi lăsată să se răcorească sub un prosop ţărănesc, din acela de borangic.

La săpatul florilor sădite astă-toamnă târziu. Peste iarnă, trandafirii multicolori au purtat căciuli de plastic ca nu cumva să răcească. Şi, într-adevăr, nu s-au lipit de gripa bestială, deşi au tremurat un pic de teama acesteia. Aşa cum stăteau ei înfrăţiţi din toate părţile, teritoriile demarcate deveniseră prea rigide şi, aproape motiv de dispută, aşa că a trebuit să intervenim cu sape, cazmale şi lopeţi. Ca la răscoală. Motivul este lesne de înţeles. Ne apucasem a răscoli pământul acela al cărui piept încă îngheţat se lăsa cu greu lovit, împuns, tăiat, strivit şi călcat în picioare fără niciun fel de bun simţ sau vreo remuşcare. Dar el rezista precum eroul necunoscut.

La greblatul frunzelor pe care vânturile ce se perindaseră prin anotimpuri precum fiul risipitor le adunaseră ca pe nişte dune deşertice, le împrăştiaseră ca pe nişte confetti de staniol ruginit, le suflaseră ca-ntr-un balon de sticlă pentru amestecarea norocului la loto, le aşternuseră ca pe o haină pentru prezentarea modei de sezon, pe un manechin de pe care nu-ţi mai puteai desprinde privirile.

La tăiatul gardului viu, care numai viu nu mai era. Semăna cu un şir de mături de curte, din alea de nuieluşe rigide, ţepoase şi crăcănate.

La dezrădăcinarea unui pui de nuc ce crescuse, ghinionist, într-un loc interzis.

Şi, de ce nu, la o şuetă ameţită de astenia de primăvară care părea a fi un fel de anestezie din moment ce nu mai ştiai de tine. Doar pomii, florile, iarba, doar ele mai înseamnau viaţă. Noi, livizi. De parcă toată iarna ne ţinuse în frig, întuneric şi singurătate. Iar acum, simţeam nevoia de iubire. De la soare, de la ierburi, de la păsări şi animale.

De la oameni.

 

(26 martie 2010 )

AUREL TAMAŞ – EU PLÂNGEAM ŞI TU RÂDEAI