Clişeu19: despre iubirea pe arcuri de Ottilia Ardeleanu

 

CHRIS SPHEERIS-DANCING WITH THE MUSE

(sus-jos)

 

Să iubeşti înseamnă să sari pe propriile arcuri aşa cum în copilărie o făceai pe dormeza cea mai frumoasă din locuinţă. Şi-ţi plăcea să rămâi în aer cât mai mult, deşi, pe vremea aceea nici măcar nu ştiai ce este levitaţia. De aceea, învăţai tehnica. La început, săreai uşor, ca să nu se prindă părinţii de ceea ce faci. Dacă erau plecaţi ori prea departe ca să te simtă, atunci te aruncai din ce în ce mai tare în sus, până te prindeai de tavan, ca un păianjen care brodează abajur pentru lumina din bec. Şi rămâneai aşa, în suspensie ca un punct. Ca ceva ce se agăţa în cuierul particulelor din aer. Uneori pliai genunchii, fluturai mâinile şi râdeai în hohote din acelea care se îndeamnă unele pe altele. Alteori, te aruncai precum un ghem din care începea să se deşire firul incurilor. Până când s-au rupt arcurile, până când ai crescut prea mare şi ar fi fost penibilă joaca de-a ridicatul până-n slăvi.

Aşa este şi iubirea: când sus, când jos sau deloc. Când apare, eşti derutat fiindcă nici măcar nu ştii că despre ea este vorba. Doar în momentul în care îţi vine să zburzi ca un copil căruia i-ai dăruit jucăria preferată, atunci, este sigur că sentimentul acesta vaporos te-a învăluit în mătăsuri pastelate numai de el pregătite, din cap până-n picioare. Un fel de baba-oarba.

Devii alt om. Nu mai eşti tu. Totul ţi se pare minunat în jurul tău. Copacii dau cele mai dolofane şi mai aromate fructe, florile îşi pun pălăriile cele mai strălucitor colorate cu cele mai trăsnite boruri, soarele este cel mai frumos globuleţ pe care poţi să-l atârni în pom, ploaia este cel mai candid fenomen natural despre care ai învăţat la geogra, oamenii sunt cele mai simpatice creaturi chiar dacă nu ştiu să se poarte. Nu ţi se mai pare o corvoadă că trebuie să stai pe la cozi, că trebuie să plăteşti taxe şi impozite. Nici aiurea că eşti obligat să asculţi manelele vecinilor în timp ce fac un grătar imens, de parc-ar fi grătarul neamului şi toate mirosurile acelea de îmbuibare se cocoaţă şi pe geamul tău, strâmbându-i nasul de nu-l mai poţi închide. Că îşi spală maşinile inundând aleea tocmai acolo unde îşi făcuseră teritoriu vreo câţiva blănoşi, aflat şi foarte aproape de infimul loc de joacă a prichindeilor. Că la serviciu greul este pe capul tău, numai că recompensat este insul care ştie să îmbrace haina cea mai la modă a prefăcătoriei, schimbându-şi lookul în cel mai harnic angajat şi purtând tot timpul o perie cu el, pe care o foloseşte în prezenţa şefului ca să arate cât este de curat.

Pluteşti. Doar capul este printre nori, un fel de flori de bumbac ce-şi apleacă pernele de puf atât de jos încât să-ţi poţi aşeza gândurile fosforescente. Trupul nu-şi permite. El trebuie să alerge, să-şi câştige traiul. Eşti înjumătăţit şi, în acelaşi timp, legat cu un cordon de bungee jumping. Cele două jumătăţi când se apropie, când se depărtează. Între cap şi picioare este, neliniştită, iubirea. Ca un resort ce se întinde, revine apoi la normal, iar se deformează şi tot aşa…

Un sentiment pe arcuri…

Hai, sari!

 (28 martie 2010)  

 

Florian Pittiș – Ultima scrisoare

Edera / Amadeo Minghi

Voi speranze che sperai, sorrisi e pianti miei. Promesse di allegria e sogni in cui volai. Ed il primo spietato Amor mio siete per me. Perduti e persi mai Di voi mi appassionai. Su di voi giurai e mi ci tormentai. Pare niente ma il cuore era il mio poi c’eri Tu… Vento soffierà, la pioggia pioverà, la nebbia velerà, il sole picchierà. Ed il ricordo il ricordo di Te, non passa mai non passa mai. Ma che buoni quei baci fra noi. Forse tu, non vuoi smettere mai. Per vederti mi bastano gli occhi lucidi. Se ti piace e se ancora tu vuoi nel ricordo, anche senza di noi tutto torna possibile, anche tu, sei qui, oh!! Qui nel cuore mio…… I ricordi non passano mai eccoli qui. Sono molto più forti di noi . più vivi.