Spaima drumurilor

(premiul al III-lea la „Fascinaţia mării”, Constanţa 2013)

Ropotele ploii se aud tot mai aproape. O herghelie scăpată din ţarcul de nori. Vine spre mine şi nu am cum să mă feresc. Şoseaua imensă. Câmp din toate părţile. O pădurice de salcâmi poposită la vreo jumate de kilometru, adusă de spate de vântul nisipiu. Aripi de păsări speriate, cât roata carului, dispărând în decorul alertat. Trosnete de bici. Pe alocuri, cerul se crapă să cadă pe mine, nor cu nor. Teama, o femeie cu ochi de cenuşă, deschide şi intră. Aş fi zis că locurile sunt ocupate până la refuz, dar uite că ea, deşi are 1.80 şi sânii plini, s-a strecurat. O fi avut rezervare?! Posibil. Nu-i spun bun venit. Nici ea nu mă salută. Ne privim ochi în ochi. Şi atât. La fiecare pocnitură, inconştient, sărim una spre cealaltă. Eu sunt ceva mai mică. Şi mai zveltă. Îmbrăţişarea ei mă sufocă. Îi simt inima galopând tocmai în sinciput. Iar între tâmple mi s-a format un vârtej. Acolo, toate intră într-o horă a morţii. Se duc la fund. Ea mă ţine strâns acum şi mă trage la margine. Suflă greu. Îmi sparge timpanele. Nu-mi place vocea ei. E plină de mâl. Are un aer ventriloc.
Povesteşte, în timp ce copitele scobesc pământul şi-l aruncă în fisurile orizontului.
Zi de vară. Soarele iese lenevos din mare. Îşi ridică braţele şi rămâne o vreme aşa, trăgând aerosoli pe nas. Cafeaua, trecută de filtru, îşi lasă aroma în libertate. O sorbitură. Două. Trei. Trebuie să plec.
De regulă, iau microbuzul de la cap de linie. Să prind un loc. De meditaţie. Ori pentru a observa ce a mai făcut politicul din mediul înconjurător. Cine altcineva?! Ultima dată când m-am dus la serviciu, am luat autobuzul şi era să ne răsturnăm în şanţ. Din cauza unei curele care s-a rupt. Cranc! Dezechilibru scurt. Inerţia la datorie. Câteva ciocniri. Ţipete. Reproşuri. Ca să nu le spun pe nume. Am avut noroc. Şoferul a avut un moment de intuiţie. A lăsat-o uşor şi a tras de volan atât cât să rămânem doar cu o nedumerire: ce e, ce s-a întâmplat? În dreapta eram eu. Tot în dreapta, şanţul. Ca o anacondă în burta căreia am fi putut ajunge, mintenaş. Oamenii au coborât. Transpuşi. Tremurând din încheieturi. O femeie plângea. Când m-am uitat la ea, m-am văzut pe mine. Clar! Expresia neliniştii. Am luat-o pe jos, cu grupul. Eu în frunte. Până ne-a adunat de pe drum câte-o cunoştinţă. Pe cei mai mulţi i-a luat un alt autobuz, venit din urmă.
Aşa că, azi, mă duc în staţia de taxi. Ochesc unul. Şoferul, la vreo 50, cam morocănos. Dacă ştiam, nu mă urcam în ăsta! Erau destule care aşteptau clienţii.
Bună dimineaţa. La Constanţa. Pe Aurel Vlaicu, vă rog.
Mă aşez în faţă. E prima oară când fac asta. Întotdeauna ocup locul din spate, pe diagonală. Pornim. Eu cu figura mea temătoare, el cu viteză de taximetrist. Ieşim printre străduţe. Gropi, câini visând la cel mai mare os, tomberoane. Atenţie denivelări! Trecere de pietoni. O rampă lină. Magazinul chinezesc deschis numai de o săptămână. O terasă pustie la ora asta matinală. Măturătorii stând pe bordură cu ţigările aprinse. Spre fier vechi 200 m. Uite şi capăt de linie. Lume peste lume. Miroase maritim. Capul podului. Troiţa. Intersecţie. Nu vine nimeni. Nu ştiu cum se face, doar când conduc eu autoturismul personal este mai mereu trafic. Nu spun, doar gândesc. Ne apropiem de sensul giratoriu, facem dreapta. La picioarele noastre, la botul maşinii, marea. Plutind la marginea oraşului. Ţinându-se cu o mână de soare, cu cealaltă fluturând eşarfe de fum, tocmai de la Midia. Pe stânga, la nivelul ecluzei, câteva construcţii somptuoase răsărite ca ciupercile otrăvitoare după potopul de azi-noapte.
La coborârea podului, facem iar dreapta. În stânga, un matiz culoarea ţărmului fierbinte. Trebuie să acorde prioritate. Dar nu o face. Se bagă. Şi nu grăbeşte. Taximetristul, iritat, claxonează insistent. Şoferul matizului frânează. Frânăm şi noi. Eu, din instinct! El apasă pedala de acceleraţie. Se depărtează cât de cât. Noi, în urma lui. Păstrând distanţa regulamentară. Frânează din nou. Din nou claxonul prelung ca un tulnic. Mi-am recăpătat faţa aceea a mea, dintotdeauna. Atmosfera a devenit şi ea înfricoşată. La Lebăda, individul cu matiz întoarce brusc şi virează spre noi, cu viteză, gata-gata de un impact lateral, dar nu, satisfăcut de manevra reuşită, se strecoară în spatele nostru, înaintea altor maşini care veneau la vale de pe pod. Preţ de zece minute claxonează fără încetare. Mă uit în retrovizoare. Are chipul unui tânăr. Nu mai mult de douăşpatru-douăşcinci. Nu numai puştan, dar şi cu pitici pe creier. Rânjetul lui este diavolesc. Taximetristul goneşte. Piticii, după noi. Atât de aproape că ai zice că suntem lipiţi. Încep slalomurile printre vehicule. Mă ţin cu o mână de bara de pe uşă, pe cealaltă o proptesc în bord. În oglinzi, chipul meu. Rigid. Taximetristul are sânge rece. Nicio grimasă. Doar atenţie. Este făcut din ochi şi urechi. Dinspre toate direcţiile. Mă şi văd protagonista unui film poliţist. Urmărit şi urmăritor. Dintr-odată, morocănosului îi vine o idee. Să oprească şi să vadă ce vrea individul. De ce a luat-o razna. Mă fac pară. Cuuuum?! Eu trebuie să ajung urgent la serviciu. Nu e vreme. Apoi, cine ştie ce terchea-berchea face glume nesărate la mare. Nu, nu, nu! Să ne continuăm ruta! În cele din urmă, cu toată rugăciunea mea persuasivă, am reuşit să-l fac pe om să ţină drumul spre oraş. La Scoica, un ultim viraj spontan. Nici n-am avut timp să văd când teribilistul a întors ieşind brusc din şirul de autovehicule şi făcând o manevră de tamponare în timp ce un alt rânjet silit îi creştea din buze. Dacă m-aţi fi văzut atunci, aţi fi ştiut că mă aflu la apogeul puterii mele. Deodată, nimic. Linişte. Şi eu, parcă intrată în transă. La prima curbă am observat maşina poliţiei mai în faţă. Şi ne-am dat seama de ce peripeţia se încheiase inevitabil. Pentru junele scăpat în decorul matinal. Un lucru e cert. Nici acum nu pot spune ce număr avea maşina neastâmpărată.
Ploaia a făcut un viraj periculos pe lângă liziera pădurii, a trecut în trombă peste câmp, călcând tot ce era verde cu roţile miilor de picături, a culcat la pământ o sperietoare, a înfipt câteva fulgere ici-colea din viteză şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns, a dispărut într-un curcubeu care ştergea de zor fereastra azurului.

de vreme închisă pe dinlăuntru

pot să aleg să rămân
în hruba nemişcată şi strâmtă
cu spaima adeziv abuziv

să evadez ar însemna
moartea prin înghiţire

cu vântul în faţă
cam şubredă şi cam întunecată
înconjurată mocirlos

întreaga şedere interioară nu este decât
o dâră de sentimente cărate cu
o găleată ciuruită
pe drumul de a mă construi

trăieşti şi te lupţi să rămâi om în timp ce
singurătatea uite-o se întinde neruşinată
până se pierde împrejurul altui om
poate că acolo se află ceva ce m-ar putea face
să nu mai am faţa asta de momus
să mă dau jos
din propria tăcere pe care am şifonat-o destul

încep să ţip inconştientă
speranţa nu se va apropia atâta vreme cât
mă las strivită de frică

am obosit să privesc mlaştina care
malaxează timpul viaţa
de noroi mi-am şters memoria adică oamenii
şi miroase ticălos a singurătat

Ottilia Ardeleanu

(29 oct. 2011)



and… for me this:

“I have made this letter longer, because I have not had the time to make it shorter.” – Blaise Pascal