plouă până dezgroapă toţi morţii

m-ai pierdut sau nu ştiu dacă
m-ai câştigat vreodată
şi
plouă ca la munte
curat
de-o vreme
nu mă mai cauţi
nu mă mai citeşti
nu mă mai întrebi cum
nu pot fi eu
Cartea cea mare
să afli adevărul din mine
fără să studiezi
fiecare învăţătură

iubeşte-ţi aproapele
ni s-a spus şi am fost lăsaţi
în pace
am înţeles ce-am vrut
ne-am făcut viaţa la rece
între distanţă şi tăcere
lucrurile s-au răsucit
pe cealaltă parte uitându-ne
ca-ntr-o prezenţă nedorită
fără tine marea
e neagră
de la facere
mă întreb dacă ţi-ai terminat lucrarea
dacă te poţi întoarce
iubeşte-mă mai întâi tu ca să te pot
iubi şi eu

Ottilia Ardeleanu
(5 iunie 2014)

cea care se plimbă nestingherită

printre pietre încrustate
monumental
îşi trage sufletul
citind pe sub degetele dăltuitorului
cine ar vedea-o în contemplaţie ar crede
că se pregăteşte pentru vreo lucrare artistică
amplă
rătăceşte nimeni nu bănuieşte ce are în minte
când calcă pe lespezi
să imortalizeze tihna
cu ochiul unei
camere foto ultramoderne
în continuă meditaţie aerul
îi prieşte
inspiră adânc
sub paşii ei o lume
se macină până la os
şterge cu dosul palmei câte un chip
şi se strânge de melancolie

apoi se întoarce printre oameni
şi îi ia
drept prieteni
pe viaţă

de Ottilia Ardeleanu

(10 martie 2012)