azi îmi plouă despre ea

sârmele pe care îmi pun obiecte intime sunt broboană
aşa mi se arată toamna ciudată nu mă mai satur de năpârlirea ei
cum păsări îşi schimbă penele cad în vânt zilele mele lipsite de tine
nu concep să nu pui un x vieţii aşa cum mama nu concepea să nu dreagă
ciorba cu un ou ar fi fost prăpăd nepriceperea de pe lume
stă pe pat privind inexistent îi suntem departe noi cei născuţi în timpul ei tânăr
din ce în ce mai puţin şi atât de sisif

mai ştii ne porecleau susorile kessler
păstrez fotografiile portretul pictat de tata
în ulei o emoţie despre care nici dumnezeu nu ar putea
te sprijin cu ziua de mâine de care nici măcar nu mai sunt sigură

ce mai înseamnă o convorbire dacă tu
nu mai articulezi ca altădată când îmi cereai să fiu cuminte
de-aş fi fost cuminţenia pământului dar am iubit chiar şi pe duşmanul meu
singură cu instantaneele care nu pot să vorbească mai mult decât
viaţa însăşi într-un antreu rece şoricei mai vizitează locul de joacă
un fel de sigurătate cu uşile deschise
mamă am putea comunica prin semne doar dacă
mai poţi mişca ceva în mine de mult lanţul fântânii s-a rupt şi ciutura singură
pe ghizd uscate au rămas amintirile mele
ca merele şi strugurii şi ardeii iuţi de la grindă

nu ştiu să fiu modernă cu tine mereu mă întorc în timpul acela în care
pe un perete puţin mai înalt decât mine stăteau încă mire şi mireasă bunicii

tu nu mai poţi iar eu trebuie să pot totul şi pentru asta mă rog
Fii lângă mine când mama va cădea lin în ploaia de amintiri e toamnă
o zi ca multe altele îmi ţine loc de plâns

Ottilia Ardeleanu

(22 oct. 2014-9 nov. 2014)

iulie în tornadă la mare


plouă biblic
arcă oraşul trece pe sub podul de nori
balansat de groaza celor numiţi
pe o listă de aşteptare
suflete negre
ca marea
femeia în doliu
pentru fiecare amant pe care şi l-a dorit
în felul ei
absurd
tună o voce la apel
un marinar
Dumnezeu este
pe val

Ottilia Ardeleanu

(aug. 2014)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

plouă până dezgroapă toţi morţii

m-ai pierdut sau nu ştiu dacă
m-ai câştigat vreodată
şi
plouă ca la munte
curat
de-o vreme
nu mă mai cauţi
nu mă mai citeşti
nu mă mai întrebi cum
nu pot fi eu
Cartea cea mare
să afli adevărul din mine
fără să studiezi
fiecare învăţătură

iubeşte-ţi aproapele
ni s-a spus şi am fost lăsaţi
în pace
am înţeles ce-am vrut
ne-am făcut viaţa la rece
între distanţă şi tăcere
lucrurile s-au răsucit
pe cealaltă parte uitându-ne
ca-ntr-o prezenţă nedorită
fără tine marea
e neagră
de la facere
mă întreb dacă ţi-ai terminat lucrarea
dacă te poţi întoarce
iubeşte-mă mai întâi tu ca să te pot
iubi şi eu

Ottilia Ardeleanu
(5 iunie 2014)

totul pare să aibă greutate

nevăzută arătare neagră
trăieşte în trupul meu
îşi face nevoile
mulţumită
într-un suflet comod
zi după zi mai intens
mai periculos îşi exersează un fel de
limbaj numai al ei
fără a putea fi imitat
aerul
o greutate pe care sisif de-aş fi
abia o mai suport
lumina nu-mi e nici ea mai uşoară

de când mă ştiu îmi plouă
pe ziduri
ca-ntr-un oraş de poet
cu tristeţea asistată de cititorii lui
niciodată nu-şi schimbă
culoarea apăsătoare

plouă plouă plouă parcă dă la coasă

un bărbat îmi taie calea
nu fac trei paşi înapoi
nu scuip în sân
n-arunc sare pe pragul acestei case
părăsite unde arătarea
creşte mai înaltă decât
singurătatea mea alăptată de ploaie

Ottilia Ardeleanu
(15 mai 2014)