totul pare să aibă greutate

nevăzută arătare neagră
trăieşte în trupul meu
îşi face nevoile
mulţumită
într-un suflet comod
zi după zi mai intens
mai periculos îşi exersează un fel de
limbaj numai al ei
fără a putea fi imitat
aerul
o greutate pe care sisif de-aş fi
abia o mai suport
lumina nu-mi e nici ea mai uşoară

de când mă ştiu îmi plouă
pe ziduri
ca-ntr-un oraş de poet
cu tristeţea asistată de cititorii lui
niciodată nu-şi schimbă
culoarea apăsătoare

plouă plouă plouă parcă dă la coasă

un bărbat îmi taie calea
nu fac trei paşi înapoi
nu scuip în sân
n-arunc sare pe pragul acestei case
părăsite unde arătarea
creşte mai înaltă decât
singurătatea mea alăptată de ploaie

Ottilia Ardeleanu
(15 mai 2014)

Advertisements

femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

cât de curat octombrie tot se găseşte cineva să aducă noroi

duminica nu vorbeşte cu mine
nu trebuie să şi înţeleg de ce
e slujbă şi oamenii lasă păcatele pe
lângă biserică flori atrăgătoare

n-ai venit de mult iar azi ce surpriză
te-am confundat cu Dumnezeu
sunt sigură de asta pentru că altfel
de unde atâta fericire în sufletul meu
acordat după clapele unei orgi

m-am întors din psalmul acela târziu
El plecase necăjit în locul de unde vine
de obicei
nu prea a avut cu cine să se sfătuiască
să taie florile să le ducă celor de-acasă
sau să le lase să parfumeze
în tristeţe

Ottilia Ardeleanu

(27 oct. 2013)

(27 oct. 2013)

mă mai gândesc dacă este un poem de dragoste

dacă tăcerea se învredniceşte să ne ocupe timpul
dacă nimic nu ni se mai întâmplă şi asta ne este foarte la îndemână
dacă între noi adevărul a devenit de mult iresponsabil şi nu mai merită să-l numim adevăr
dacă nicio emoţie nu mai anticipează cuvintele noastre
dacă iubind aceleaşi lucruri creştem o distanţă sănătoasă în oricare sens
dacă urând înseamnă să ne impunem a fi ceea ce nu suntem de fapt
dacă ce se apropie de noi sub forma viitorului seamănă cu o lebădă neagră
dacă din acelaşi om fericirea plagiază tristeţea

mai mult ca sigur că viaţa n-a izbutit cu noi

Ottilia Ardeleanu

(28 nov. 2013)

poemul unei dimineţi îngropate până la genunchi în iarnă

întreabă-te cum arată zăpezile pe dos
nu cumva au ceva de ascuns ceva al lor
despre care nu vom putea afla niciodată

în îmbrăţişarea lor blândă s-ar putea simţi
încordarea unei nelinişti comune
răceala vreunui chip copiat în mii de exemplare
stâlcit de cumplita tristeţe luată pe cale naturală
de la o lume ostenită de viaţă

s-ar putea găsi oamenii pe care
i-am pierdut irevocabil

nu mai vorbesc de câtă trudă să extragă inocenţa
la suprafaţa tuturor lucrurilor
liniştea orbitoare pentru noi întoarsă pe dos

şi câtă nobleţe la picioarele alergătorilor

urme de bocanci ca
nişte nasturi încheiaţi în fugă
sub cămaşă toracele care
îngroapă

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

toate fântânile au fost îngropate

ce stai ca o cană fără apă
îşi frânge mâinile mama
se uită

aşază colaci mere lumânări şi
nodul baticului

puii de salcie crestaţi picură încet
pe o pânză de in
chinul

urcăm dealul de viaţă greu
după noi unii cu umilinţă
se înclină

în poala cu mâţişori se frământă
soarele

dospeşte tristeţea în
privirea mamei
urcăm aproape de nemurire

tăcerea ca o văduvă
neagră
între lumi

mi-e aşa de sete

îmi toarnă mama grija ei
sălcie

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

poetul are altă grupă de sânge

totdeauna bolnav
i se face transfuzie
de iubire
de tristeţe
de singurătate
de dumnezeu
câţi donatori
şi-au întins braţul pentru
vitalitatea sa

sângele lui nu e al lui
sângele lui este din oameni care
îi străbat celulele
în felul acela
fatal

aşa curge prin el viaţa
fiecărui suferind
infestat cu
poezie

Ottilia Ardeleanu

(2 martie 2013)