săpături

un ocol de zeci de
ani sufletele noastre într-un
vârtej au măcinat
oameni pe care nu
i-am înţeles sentimente de
praf aruncat în cearcăne nu
au ştiut iubirea să o păstreze
volbura nu a lăsat nimic
la suprafaţă
mâlul nu a scăpat până când
un podeţ s-a lăsat curcubeu sufletul
să se mire ne-am întâlnit
la întorsură un drum pietruit cruce
de lemn două nume smulse de apă
duşi aproape nu ştiu
încotro se îndreaptă dar se
îndreaptă unul spre celălalt
cercetări arheologice vor descoperi
oasele vor spune
uite doi
oameni unul într-altul

Ottilia Ardeleanu

(18 aug. 2012)

nu pentru că (nu) se întâmplă ceva în ceea ce trăim

am deschis pagina la
un capitol despre cum
te poate durea poetic
fiecare cuvânt este o rană
pe adevărul acestei lumi

pansată cu un soi de
nesiguranţă

acolo unde îmi plimb degetele
se face semn

de carne

aerul contagios respiră din aproape
în aproape ne cunoaştem lăuntric
trecem din unul în celălalt ca
din inconştient într-o rezervă
de sentimente

niciun doctor de cuvinte nu
realizează câţi oameni
îşi mai vin în fire după
un tratament cu

tot ce ştiu

este că mă aşteaptă
zile de suspans
biblio
logic

Ottilia Ardeleanu

(17 nov. 2011)

el e foarte poetic în tot ce face

aerul ăsta
iubăreţ se lipeşte
de buze sâni coapse
băgăciosul
se face morişcă prin porii mei
briză îndrăgostită
alerg cu toţi cilii şi cromozomii până
dau de ţărmul catifelat de piele unde
colonii de furnici urcă şi coboară
muşuroaie de fiori
strâng sentimente pentru
zile negre
ciupituri care
dor uneori

Ottilia Ardeleanu

(11 mai 2012)

de vreme închisă pe dinlăuntru

pot să aleg să rămân
în hruba nemişcată şi strâmtă
cu spaima adeziv abuziv

să evadez ar însemna
moartea prin înghiţire

cu vântul în faţă
cam şubredă şi cam întunecată
înconjurată mocirlos

întreaga şedere interioară nu este decât
o dâră de sentimente cărate cu
o găleată ciuruită
pe drumul de a mă construi

trăieşti şi te lupţi să rămâi om în timp ce
singurătatea uite-o se întinde neruşinată
până se pierde împrejurul altui om
poate că acolo se află ceva ce m-ar putea face
să nu mai am faţa asta de momus
să mă dau jos
din propria tăcere pe care am şifonat-o destul

încep să ţip inconştientă
speranţa nu se va apropia atâta vreme cât
mă las strivită de frică

am obosit să privesc mlaştina care
malaxează timpul viaţa
de noroi mi-am şters memoria adică oamenii
şi miroase ticălos a singurătat

Ottilia Ardeleanu

(29 oct. 2011)



and… for me this:

“I have made this letter longer, because I have not had the time to make it shorter.” – Blaise Pascal

înlăuntru ţi se poate întâmpla

să vezi lumea ca un cerc,
unul care se strânge, pe trupul tău, fără putinţa de a te mişca.
eşti nevoit să rămâi în picioare, să simţi apăsările.
să nu poţi să te aşezi în tine confortabil.
să încerci să faci faţă.
în formă rigidă, sentimentele par monumentale.
poţi privi doar drept, amintirile se depozitează în ceafă până la refuz,
ca o durere. zvâcnesc. ţi se face rău. îţi vine să vomiţi pe singurătate,
dar dacă o înăbuşi, cu ce mai rămâi

în cercul tău, fiecare se afişează cu singurătatea sa, ca la un bal mascat.
ţi se pare că eşti înconjurat de oameni prietenoşi, de fapt, se face schimb de măşti.
tu cu el, el cu vecinul său, acela cu următorul care i se pare mai nimerit,
fiecare împrumutând singurătatea altcuiva şi tot aşa până
se încearcă toate posibilităţile.
dintr-un fel de întâmplare, propria mască se întoarce la tine.
este cea care ţi se potriveşte perfect.
oamenii de pe circumferinţă aplaudă, faci o reverenţă,
eventual, inviţi o singurătate la dans.
te învârteşti mereu în sens invers celorlalţi,
singura mişcare pe care o mai poţi face în spaţiul restrâns dintre tine şi
ceilalţi de tine prin care ai trecut cu fiecare altă mască împrumutată.
rotirea asta provoacă un hohot colectiv care mânjeşte gură după gură.
desfrânată, singurătatea dansează cancan, ce bine îşi flutură instinctele,
ce sigur te rătăceşti printre ele. cum te-ameţeşte, cum te întoarce,
în tine se despoaie, iar tu faci dragoste cu ea. în văzul tuturor.

unde rămâi fără cuvinte

îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

Vârsta de aur a dragostei de Nichita Stănescu

Mâinile mele sunt îndrăgostite,
vai, gura mea iubeşte,
şi iată, m-am trezit
că lucrurile sunt atât de aproape de mine,
încât abia pot merge printre ele
fără să mă rănesc.

E un sentiment dulce acesta,
de trezire, de visare,
şi iata-mă fără să dorm,
aievea văd zeii de fildeş,
îi iau în mână şi
îi înşurubez râzând, în lună,
ca pe nişte mânere sculptate,
cum trebuie că erau pe vremuri,
împodobite, roţile de cârmă ale corăbiilor.

Jupiter e galben, şi Hera
cea minunată e argintie.
Izbesc cu stânca-n roată şi ea se urneşte.
E un dans iubito, al sentimentelor,
zeiţe-ale aerului, dintre noi doi.
Şi eu, cu pânzele sufletului
umflate de dor,
te caut pretutindeni, şi lucrurile vin
tot mai aproape,
şi pieptul mi-l strâng şi mă dor.

Dedicaţie Luminiţei Zaharia

Moşu!…
Lu,
c-aşa te cheamă,
nu ai teamă,
am venit cu mic, cu mare
să luăm darurile tale:

versurile în pachete
cu fundiţe-aşa cochete
şi poeme inimioare
pentru domni şi domnişoare,
pagini multe – o beteală
siderală
iar în brad, viu colorate
sentimente asortate.

pentru tine, draga noastră
luminiţă, în fereastră
(ne-)am aprins de bucurie.

La mulţi ani lirişti, şi ţie!

(17 dec. 2011)

în decembrie

o arcadia
inima împietrită
de sentimente

niciun om
să-mi străbată ţinutul
fără încărnare

cu pleoape deschise
sufletul pare un copil
cu lacrimi în ochi

port cu mine
un curcubeu
în batistă

şi o fericire

(6 dec. 2011)

sentimente de Ottilia Ardeleanu

este o muzică
tristă şi ritmică
aceasta în care poetul discret
gândeşte violet

toamna ruginită
în rochie aburită
poartă o beretă
violetă

cuvintele-frunze
cad pe pragul
sufletului meu iar apoi
sub degetele-mi violete

în paginile mele
ca nişte nori
îţi las sărutul meu
violet
(traducere după poemul în franceză al autoarei)