Un liberator

(Cronică la: mania palorii de Traian Abruda)

 

În mania palorii, volum de poezii apărut în 2011 la editura timișoreană waldpress, Traian Abruda pare că parcurge tratatul de descompunere cioranian, filă cu filă, oferindu-ne reale momente de sfârtecare, strâmbătate, sinistru. Consideră viața ca pe un pai văzut în ochii celorlalți, ca pe un chip ascuns sub chipiu. Tratatul său de viață se află undeva între florete și petale, mai pe înțeles, între a ucide și a muri de frică.

Pagini aspre de nămol întoarse au în trup culpe ale divinității.

Poetul are tendința de a-și explica ideile, de a se autodefini franc și fără dubii, așa după cum îi fierbe sângele: În grupa (rea) mea sanguină/ (A II)/ intri și tu în chip de “piu-piu!”/ mă saluți cu o aripă roșietică, de parcă…/ de parcă… (A, urmat de doi pari)/ înc-aș potopi în ale vieții-/ mă saluți și-apoi (te) dispari,/ moleculă cu moleculă/ din sângele meu/ pornit pe arțag-/ din sângele vorbit pe gură./ Sangvină. În câteva versuri plastice, poetul sugerează lupta interioară cu vărsare de sânge, propriul sânge de grupă A II, adică abruda și cei doi pari cu care este lovit drept în gură. Iată un fel de geneză. Unică deoarece fiecare ființă este un unicat.

În Un liberator, poetul afirmă: Eu iată că strecor o undă de mister în ce lucrez -/ fac ochii mari și-i fac și semn de carte, tratând original legătura cu universul cărții, cu menirea de scriitor. O altă metaforă plasată ingenios în finalul poeziei.

Misterul poeziei vine chiar din încrâncenarea cu viața, din absurdul ei, din pesimismul prea morbid: Să ne măcelărim! Armate/ de resentimente, la delir purtate,/ sunt pietrele de încercare ce-am voit./ Nimic de zis.

O poezie la hotarul dintre viață și moarte, cu trupul (a)bătut între durere și plăcere, la fel de expresionist transmis, întocmai unui tablou de Modigliani, este Prea puțin?: Durerea din mine se cheamă: miere/ Durerea din mine e cea mai dulce durere.// Plăcerea din mine umblă la fiere./ Plăcerea din mine e cea mai amară plăcere.// Viața la mine strigă: “Paiață!”./ Viața din mine? Un capăt de ață.// Nu știu și nu scriu nimic despre moarte-/ abia de mă țin de dânsa departe.

Tot în ideea decadenței, a inutilității, a degradării umane, se întâmplă atunci când Trec toate. Se mănâncă între ele./ Trec toate la identități obscure.// La adunare au răspuns cu scădere./ La înmulțire – cu grabnică împărțire./ Acum sunt liniștit. Zburat de tot-/ din cărțile celor cu cratimă în bot./  Zburat din cărți.

În tandemul viață-moarte, autorul trasează o delimitare ușoară, cu linie de compas. Între acestea navighează preț de un cap-compas. Desigur, fiecare ființă are o călătorie a sa, mai scurtă, mai lungă; poate prinde un timp mai frumos ori mai urât: În fața vieții nu ar fi posibil/ să nu recunoaștem: am murit…// Cât despre hulele ce le-am stârnit,/ să admitem, dar- am rupt destule rânduri// de încălțări. Ce nu-și aveau măsura/ înscrisă în busola și sextantul lor.// Față de moarte atitudinea e clară:/ cercul de prieteni e suspect! Vai, triumfală/ linia e doar în uscăciunea și singurătatea ei!/ În fața vieții? Brusc iar ne-ndoim./ cap-compas.

Autorul este un performer, un fin căutător al nuanțelor, un atent culegător de vocabule și un dibaci făuritor de metafore. Poeziile sale, de întindere cât ai deschide gura să spui ceva frumos, ceva impozant, ceva clar, sunt stilizate și atent prelucrate încât devin metafore în sine. Încă o exemplificare: La primă lectură- greu, mult prea greu de citit./ Mai apoi – imposibil.// În sfârșit, nesfârsit, Universul vizibil/ mereu cicălit de Universul rizibil…// La ultima lectură/ eu- vanitos cuvânt. Tu? Resemnată gură./ Cavitate vocală.

Poetului îi place să învie limba română prin combinarea cuvintelor, pentru o estetică personală. Cum e și cazul cuvântului purpurinima/ Înviere.

Forma de expunere, în care se așază poeziile din acest volum, este cumva calculată. Sunt poezii într-un singur trup-strofă, poezii din straturi-strofe de două versuri, de trei versuri, de patru versuri, ori alternativ trei cu patru, două cu trei etc. Cuvinte puține în înțelesuri largi ori esențiale, în chiar multiînțelesuri. Poeziile sunt compactate. Se despachetează la lectură în mod firesc, dar nu simplu. Ele dețin greutatea esențializării.

O personificare aș numi modalitatea prin care Dumnezeu este metamorfozat în câine care latră întruna oamenilor să-și iubească aproapele: Iubire, iubire, aproapelui tău/ i-ai făcut cest mare câine rău:/ pe Dumnezeu lăsatu-Lai de capul Său!// … Și latră și latră și latră!-/ dar pune-I botniță nouă, turbată;/ dar pune-L cu botul pe labe, odată,/ iubire-iubire, pe Părintele tău!…/ Luat în colți.

Spuneam că Traian Abruda inventează cuvinte cu intenție ludică și totodată cu accentuare ideatică. Este și fenomenul de liniștire în care se suspectează de o boală inimală: Eu am ceva:/ eu am o boală/ ce-mi strânge inima în pumn!/ Iar, ceasta, proasta nu-și răscoală/ nici un mușchi,/ nu, nicidecum!-/ eu am o boală inimală…/ În liniștire.

Cadența din poezia abrudiană este una melodioasă care te oprește în loc să o asculți. În acest ritm personal, asistăm la o întoarcere în copilărie, chiar în salt și frenezie copilăroasă: Pe hârtie tot mai mică(?!),/ pe șervete și bilete/ scriu o Poezie Mare! -/ frumusețea ei mă pică/ iar în clasele primare,/ iar în banca tinerică/ (Dumnezeu m-ar vrea la dânsul…),/ iar la Doamna Învățătoare!/ Pe hârtie.

Tot în pas cadențat poetul scrie despre cele două aptitudini cu care a fost înzestrat, poezia și pictura: Dumnezeu m-a pus de scriu-/ și pe coală liniată, și pe muche de sicriu!// Mi-a legat două talente,/ din care făcut-am unul-/ scriu cu pixuri violente,/ scriu cu pensule cât pumnul!// Dumnezeu pe scris m-a pus-/ și mă scriu, cu scula sus!/ Scriu.

Tot în sfera scrisului și a cărții, cu o ironie fină schițează neajunsurile editării unei cărți, în partea spirituală a proiectului și a impactului asupra celor din jur, cititori sau nu: Întâia ediție a cărții acesteia,/ pre-văzută și mereu adăugită,/ Virgulă pune,/ în pre-numele Punctului:/ “Și nu ne duce pre noi în ispită…”/ Virgulă-Virgulă-/ Spre disperarea Aproapelui./ Virgulă-Virgulă-/ în așteptarea Cuvântului…

Iubirea este tratată delicat metaforic în poezia abrudiană și voi exemplifica: Peste puterile mele/ să urc în sufletul tău-/ cuib de rândunele…/ Păcatele mele… dar…/ nu ți-aș face vreun rău!/ Păcatele mele.

Despre greul vieții, ispitele ei și curajul de a merge mai departe cu demnitate, la fel de ingenios condei, la fel de plăcută lectura unei scurtissime poeme: … Să-mi iau și iconița,/ să-nșfac și liniarul…/ Să îmi măsor, dar, pasul,/ în cârcă cu amarul/ atâtor vieți trăite/ (hotare și ispite…)-/ să nu mă-ntorc din drum!/ Hotare și ispite.

Multe dintre poeziile lui Traian Abruda au un iz baladesc, par o compoziție folclorică, tradițională ori legendară: Au pogorât trei îngeri/ cu aripi ca de plângeri…/ Iar noi, când tu doar sângeri,/ rugăm pe Dumnezeu/ să instruiască îngeri/ și pentru suflet greu-/ ce trage la cântare/ cu hamul, scurt, al tău!/ … Vai, s-au pozat trei îngeri/ cu nasul spart, al meu…/ Îngeri. Finalul este sugestiv, are o tentă umoristică, întreaga poezie fiind un scurt-metraj cu efecte speciale.

La fel de ironic și subtil se încheie și poezia Cu iubire: Cu iubire de Dumnezeu/ și Aproape,/ pun brici de îndoială/ în grumazu’ Lor…// Și e numai una/ din faptele, zece-/ binele pe sine se întrece!-/ de iubire și cucernic omor…

Prin astfel de stratageme poetice, Traian Abruda se dovedește un poet incomod pentru unii din aceeași tagmă. El izbește cu un altfel de cuvânt, înarmat cu acesta, scurt și la obiect.

Are o relație amiabilă cu Dumnezeu, ca și când și-ar permite să discute orice, oricum, oricând, ca și când ar fi câștigat prietenia Acestuia și s-ar fi consemnat în Cartea Recordurilor: Zice-scrise Dumnezeu/ într-o Carte de Recorduri:/ “Niciodată și mereu/ nu Mă-nchipui Tatăl Vostru!-/ însă doar așa se cade,/ însă doar Acela-s Eu…”. O atitudine a divinității pe care poetul o explică doar în câteva cuvinte. Măiestrie poetică!

Ca dovadă că se poate exprima fără scrupule vizavi de Dumnezeu și că-L poate face părtaș la presupusele sale nemulțumiri/ nedumeriri și chiar îl poate judeca și învinovăți pentru verbul a fi, este și minipoemul Dumnezeu: Sunt boț de carne-/ prea mă știu netrebnic!…// Sunt colivie de os-/ prea mă știu de prisos!…// Sunt Eu!-/ vinovat: Dumnezeu…

Aș încheia scurta incursiune prin poezia abrudiană cu aceste versuri: “Nu recita cu gura plină!”- urlă,/ prin puzderia de stele, tot flămândul./ Se ridică – un paralelism între condiția de om și cea de poet!

Recunosc, cu acest volum de poezie, Traian Abruda depășește, grandios, condiția de om!

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

18 feb. 2019

Advertisements

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: