A bătut uşor. L-am poftit înlăntru. Eram în pantalonii de training violet şi un maiou decoltat, din care sânii se răsfrângeau pe jumătate, rotund şi obraznic, formând un şanţ apetisant în care ar fi putut aluneca toţi ochii hoinari. Îmi lăsasem pletele cumva peste fruntea înaltă. Voiam să acopăr urmele tristeţii. Păream mult mai rebelă, aşa. Un scut de energie protector. Altcineva în locul meu.
Era cum nu se poate de seducător în ţinuta de instalator, cu geanta plină de cd-uri, cabluri, adaptoare, switch-uri, cleaner-e şi alte scule pentru formatarea vieţii. Mi-a zis că dacă ceva s-a virusat, e mai bine să o iau de la început. Nu s-a exprimat deloc filozofic. Mi-a spus-o ca şi când era expert în viaţa mea. Senin. El nu ştia că încercasem o curăţare, injectându-mi o seringă de lichid transparent, care a sfârâit puţin şi mi-am pierdut, definitiv, traseul. Nu mai recunoşteam niciun mail, nicio voce poetică şi toate versurile se transformaseră într-o groapă de gunoi ameninţătoare pentru care aşteptam cu satisfacţie un referendum-două. Chiar eram pregătită. Cu cifre. Nu, nu despre statistici era vorba, eu nu făceam compromisuri. Pentru mine lucrurile erau clare: da sau nu. Doar aşa mă desfăşuram. În amplitudine. Îndiferent de sens. Depindeam, însă, de ceva, ori cineva care să-mi dea impulsuri.
Pentru a verifica intruziunile, a venit cu propriile testere. Le-a aşezat lângă mine. Nu ştiu, probabil după codul culorilor. Ce flexibilitate în mişcări, ce perfecţiune în a extrage şi a introduce, în tăcere, materialele acelea în care îmi venea să torn un pic de rutină, un pic de psihonevroză, un pic de …
S-a aplecat în faţa mea, umil. Mi se părea că sunt chiar cineva în momentul acela. Deveneam importantă. Dincolo de prag, puteam fi oricine. Chiar îmi reapăruse un fel de chef. Să fac năzbâtii. M-a studiat cu ochii mari ca nişte lupe. Şi ce priviri, cu toţi lucşii mă controla. O scanare în toată memoria mea. Voia să-mi ştie numele, ce capacităţi am, de la ce firmă vin, durata contractului şi dacă îi ofeream vreo garanţie. Eu aveam prea multe în capul meu minion şi procesam cu repeziciune totul. Timpul îmi era foarte preţios. De fapt, fusesem programată. Nu mă abăteam de la clasele mele, de la funcţiile mele, de la termenii în care fusesem educată. Imi plăcea să-mi fac treaba până la capăt şi apoi să mă ascult. Din mine să iasă toate acordurile. Chopin, de exemplu, de câte ori n-a intrat în filarmonica, adagio, cu orchestră sau fără, cântând unui auditoriu virtual! De câte ori da Vinci nu m-a lăsat fără culoare în obraji, fugind în laborator pentru câte-o descoperire de-a lui… Câte referate despre anatomie, câte doctorate despre disperarea şi neantul şi Dumnezeul filosofic… Despre cum să înveţi paşii pinguinului ori să adaugi pătrate origami… Până şi testele auto au trecut prin pielea mea magnetizată, mereu atrăgătoare. Şi câte mesaje din iubire. Până la moarte.
Nu obosesc niciodată. Oricine are nevoie de deschiderea mea spre cunoaştere şi de temelia unei reprezentări, mă găseşte acasă ori prin magazine, la cumpărături. Dar, de un timp, am rămas aşa cum mă simt. Individualistă. Nu colaboratori, nu curioşi ori cointeresaţi care să apese doar pe butonul de la intrare. Şi nu e vina mea. Eu sunt perfecţionistă. Nu-mi place perisabilitatea. De aceea, o să mă priviţi, de fiecare dată, ca pe altcineva, ca pe altceva nou, fascinant.
Prea soft pentru el, cel care voia să pară mai hard decât era. Ai fi zis că suntem nedespărţiţi. Însă, când priveşti dinpre exterior, lucrurile nu stau întocmai. Vă spun pianissimo: se cam ramolise. Deşi începuse să se poarte din ce în ce mai mult diferenţa de 20, totuşi, eu eram mult prea simpatică, mult prea tânără şi predispusă la schimbări pentru unul ca el, morocănos, mereu mormăind, iar când nu-i convenea ceva, claca de la primul acces. Degeaba încecam eu să-l antrenez, să-l resuscitez. Era evident că prietenii ne vor părăsi. Că viaţa noastră va ajunge o ru-i-nă…
Gata. Voiam să pun punct acestui tandem amoros. Despre compatibilitate ce să mai vorbesc?! El se învechise rău. Mie îmi plăcea să fiu mereu la modă. De actualitate. Respectam cerinţele. Mă adaptam foarte repede la versiuni noi. El se complăcea în aceeaşi ţinută, cu aceleaşi deficienţe, şubrezit, răspunzând cu greu la solicitări, scoţând limba, uneori, la cei care voiau să-l consulte în diferite probleme, spunând, graseiat, reject vieţii. Ce nevoie să fie de schimbare?! Presupunea efort financiar. Pe criza asta!…
Instalatorul încerca să împace părţile dând dreptatea când unuia, când celuilat. Mai ştergând din petele vizibile ale existenţei, mai atenuând neajunsurile cauzate de uzură, de proasta folosire a spaţiului comun, de vizitele nepermise ale străinilor şi altele despre care nici nu mai vreau să spun. Aşa de calm, degajat, folosindu-şi cu îndemânare ustensilele. Aşezate într-o ordine numai de el înţeleasă. Şi privindu-mă ca pe ceva de valoare.
Nicio minune nu avea să se întâmple. Ofta, spunea tot felul de cuvinte care pe mine mă lăsau demagnetizată, fără niciun chef de comunicare. Simţeam că voi rămâne, pentru nu se ştie câtă vreme, singură.
Deznădăjduită, i-am întins fişa de constatare ca pe o cerere de divorţ. Era necesară doar aprobarea lui. Speram să-mi găsesc foarte curând un partener căruia să-i pot interpreta simfonia destinului.
Ottilia Ardeleanu
(18 dec. 2011)
