PARADIGME VIRTUALE (prefață)

-antologie de texte literare-

Se pare că, actualmente, literatura online câştigă teren în faţa literaturii on paper, mărturie fiind cenaclurile de tip site-uri online unde postările constau în oricare formă de artă: poezie, proză, eseuri, articole, imagine, pictură, design, muzică, videoclipuri, filme etc., tot ce poate crea mintea umană în folosul esteticului. Reţelele literare au o mare importanţă din punct de vedere al posibilităţilor de comunicare, eficiente şi rapide, în toată lumea. Ideea de “nu am timp” nu mai există, ci împreună cu spaţiul virtual fără frontiere, timpul devine o permanentă “zi a porţilor deschise”. În plus, dispunem la discreţie de libertatea de exprimare, de filtrul personal de alegere a locului în care dorim să ne desfăşurăm activitatea literar-artistică, să ne demonstrăm calităţile din oricare aripă a artei, de selecţia proprie a literaturii pe care dorim să o citim, de textele în subsolul cărora dorim să ne lăsăm opiniile. Devenim scriitori dar şi critici ai creaţiilor personale şi/ sau ale celorlalţi, încercând gusturile şi de o parte şi de cealaltă. Putem fi atât “prinţ” cât şi “cerşetor”; la egalitate cu milioane de oameni talentaţi de pe Terra şi, în acelaşi timp, într-o permanentă competiţie în arena frumosului. Indiferent de opinii, constat o mare uniune pe care nu o categorisesc a fi nici a scriitorilor, nici de natură politică ori religioasă. Am s-o numesc Uniunea Spiritelor. În acest context se înscrie şi site-ul literar Confluenţe lirice, al cărui fondator este profesorul şi poetul Relu Coţofană. Înfiinţat în 2009 sub numele de “Junimea digitală”, se află acum într-o perioadă de progres literar, cu nume cunoscute deja ale literaturii actuale.

Confluenţe lirice se află la a cincea apariţie editorială (după “Confluenţe literare” – antologie de poezie şi proză, 2012, “Confluenţe poetice” – antologie de poezie, 2013, “La confluenţă de gânduri” – antologie de proză, 2013 , “Confluenţe lirice” – antologie de poezie şi proză, 2013) cu antologia “PARADIGME VIRTUALE”, cuprinzând 35 de autori de poezie, proză, articole, studii literare. De data aceasta, autorii se prezintă singuri, răspunzând la aceleaşi întrebări care le deconspiră personalităţile atât de diverse. Preiau şi eu câte ceva din aceste mărturisiri pe care le-am considerat a fi amprenta scriitoricească a fiecăruia dintre aceştia.

Nu voi trata fiecare autor în totalitatea complexităţii sale, ci voi face contururi, voi spune doar despre ce mi-a atras atenţia, despre ce am surprins eu în mod special, despre lucruri care m-au captivat şi m-au apropiat de scriitor, despre formele şi culorile ce mi-au impresionat retina, restul se cuvine să-l descoperiţi voi înşivă, dragi cititori.

Crina Albu are o poezie ascetică, aşezată, care invocă puritate, smerenie, regăsire în Dumnezeu. Are o altfel de visare, curajoasă şi încrezătoare în desăvârşirea spirituală. Ea se recunoaşte în faptul că: “Cea mai mare bucurie a mea este atunci când Cuvântul atinge o inimă şi o înalţă.”.

Ovidiu Berinde este exaltat când afirmă: “Nu scriu poezia ca pe o datorie, o somaţie, din spaimă, din orgoliu, ci doar mă contrapun cumva Neantului.”. Pare un poet care din singurătate îşi ia seva lirică. Şi luptă pentru a se desprinde şi a ameriza pe fericire. Obsesia lui pentru poezie este ca tăişul dintre viaţă şi moarte. Poezia lui se vrea categorică. Şi reuşeşte, de cele mai multe ori.

Ileana Popescu-Bâldea este poeta sensibilă care pare să nu aibă mâini, ca orice om, ci doar suflet cu care scrie; păşeşte delicat pe hârtie ca pe clapele unui pian. Muzica nu o părăseşte, uneori vine din ea – sieşi vraci; îi este pacienta care se lasă cu încredere vindecată interior de sunete cărora le răspunde prin cuvânt. Ea spune despre sine: “Sunt calul destinului meu”. Şi prinde aripi de zbor.

Constantin Bidulescu scrie ordonat, în dialog, păstrează stilul clasic presărat cu umor. Poezia lui este de viaţă şi despre viaţă. Are tentă baladescă, cu un aer uşor vetust. Susţine că: “Cea mai mare bucurie a fost în ultimii doi ani când am văzut versurile mele tipărite în două antologii colective, după 50 de ani de lucru numai cu simboluri matematice”. Aş zice că matematica este poezia fixă a vieţii.

Pentru Melania Briciu-Atanasiu poezia este hrană. Vine din inimă cu o putere care fascinează cititorul. Grea de sensuri ca plumbul şi directă ca un as pornit din racheta celui mai iscusit tenisman. Este o poezie foarte legată de oameni şi locuri. Un gheizer de iubire şi dăruire. Ne poartă istoric spre origini şi are o forţă de exprimare a zbuciumului interior care impresionează. Poeta, ca şi poezia ei, este acea Mary Poppins “cu o umbrelă în inimă”, dăruită de Dumnezeu.

Dan-Tudor Calotescu, “chiriaş într-un castel de vise”, abordează teme de actualitate fără să se rupă de visare, de speranţă, de firul de lumină. Cu tendinţă spre filozofare şi cu subtile note de ironie, poezia sa este una a realităţii. Sentimental-frenetică, rămâne permanent o poezie a întrebărilor fără răspuns, a unui existenţialism din care nu poate să excludă partea negativă cu toate că finalurile sunt în general urme ale depăşirii acestor neajunsuri lumeşti, pâlpâiri de încredere într-o minune dumnezeiască. Poetul afirmă următoarele: “scriu poezia ultimului refugiu”.

Ion Popescu-Bradoschi se manifestă printr-o poezie blândă, enigmatică, construită pe imagini din trecut, pe un vocabular care îmbină vechiul cu noul, are un romantism persistent ca un parfum de epocă. Străbătută de melancolie, amintitoare de vremuri care azi par demodate şi totuşi atât de febril răscolitoare. Poetul se deconspiră într-una dintre poeziile sale: “inima mea bolnavă de poezie şi moarte”.

Simion Cozmescu are o poezie dibace, tranşantă, fermecătoare în acelaşi timp. Este deschisă, pătrunde în profunzimea eului, se dovedeşte un puternic elogiu pentru iubire şi se încredinţează cu sinceritate cititorului. Metaforică, vizuală, uneori alambicată. Inspirată de natură şi de femeia iubită, “poezia îmi este cea mai apropiată, cea mai bună unealtă”, afirmă poetul.

Mihai Constantin este autorul poemelor numerotate. Poezia sa ţine de ciclul vieţii: te naşti, copilăreşti, creşti, cunoşti adolescenţa, tinereţea, maturitatea, senectutea, apoi o iei de la capăt pentru fiecare om. O altă viaţă, o altă viziune, un alt itinerar, dar acelaşi ciclu. Mărturiseşte că “singurătatea mea nu o măsoară nimeni ca şi cum nu ar fi nevoie”.

Relu Coţofană scrie o poezie a fericirii, dragostei şi bucuriei de a trăi. Metoda sa este simplă, limpede, liniştitoare chiar dacă există o complexitate sentimentală: citeşti şi parcă ţi se întâmplă chiar ţie să constaţi că este adevărat de trist şi este adevărat de izbitor cu propria viziune asupra vieţii. Poezia sa exprimă fie singurătate, fie fericire, fie viaţa artistului străbătută de problematica lumii, a vieţii şi a iubirii. Scrie atât în limba maternă cât şi în limba franceză, dezinvolt şi curat. Mi-a plăcut să aflu că “artistul nu moare, el doar îşi schimbă starea de agregare într-o lumină vaporoasă”.

Violeta-Mirela Deminescu se integrează într-un liric aparte. O anume duioşie, smerenie şi dragoste inocentă traversează versurile ei din care este nelipsită căldura cuvântului. Între cer şi pământ, poezia ei este purtată de îngeri şi de Dumnezeu pe care îi invocă de fiecare dată când se aşază la scris. Însăşi afirmă că „singurul poet desăvârşit, Dumnezeu… umblă şi prin aripa mea”. Face paşi delicaţi către desăvârşire, acolo unde îşi doreşte să ajungă.

Pe Teodor Dume îl caracterizează poezia unei nemărginite suferinţe. Stilul confesiv, petrecerea timpului în singurătate alături de cuvânt – prietenul său de-o viaţă-, accentuarea stărilor de abandonare într-o existenţă aflată permanent pe finiş, împletirea elementelor care marchează începutul şi sfârşitul, iată ce-l fac pe Teodor Dume să fie un altfel de poet. Tema specifică demersului său literar este cea a vieţii şi a morţii, nedespărţite, şi unite prin cuvântul acestuia. Este poetul pentru care iubita şi părinţii vor fi imortalizaţi în cuvânt. Acel cuvânt al însingurării. Îl iubeşte pe Dumnezeu, Cel pe care Îl ignoră uneori, după cum lasă de înţeles într-una dintre poeziile sale. Iubeşte oamenii şi mărturiseşte că „într-o zi cineva o să umple golul acesta şi o să mă bucur pentru că oamenii intră în amintirea celuilalt lăsând o poveste…”.

Alina Dumitrescu trăieşte într-o lume a copilăriei în care fiecare detaliu are importanţa lui. Enumeră obiecte, întâmplări, stări care i-au însemnat acea perioadă. Personajele interacţionează după un scenariu bine pus la punct. Proza acesteia abundă în descrieri relative la personaje, la joc şi la cadrul desfăşurării lui. Este o naraţie ordonată care pare să respecte nişte reguli care ţin de acel mod de viaţă. Fraze concise, ferme, limpezi. Iată ce spune despre sine: „îmi amintesc că trăiam tot timpul anului într-un culoar secret care ducea drept la cuvinte”.

Camelia Florescu scrie în stil clasic, mai degrabă pregătită pentru a pune versurile pe o melodie nouă. O figură importantă pentru sine este tatăl despre care aminteşte des în poezia sa: „Pentru orice fată-n lume, primul înger pe pământ e tăicuţul”!

Poezia lui Vasile Haţoş stăruie în căutarea de sine, a adevărului, dreptăţii, absolutului. Telurică, apelând la elemente ale naturii, se situează şi în luntre şi punte, cu un picior în ieri şi cu unul în mâine. Cu iz arhaic, încearcă să descopere filozofia vieţii. „Mă opresc la glasul din adânc al naturii şi-mi pare glasul sufletului meu”, afirmă acesta.

Valentin Irimia se autodefineşte poetic: „Din nicio zare imn ca să mă poarte/ Din nicio lume glas ca să-i răspund / Căci pentru cei de jos… sunt prea departe/ Iar pentru cei de sus… sunt prea la fund”. Poezia lui este metaforică, tumultuoasă, percutantă. Plină de sensuri, balansează între iluzie şi realitate, este sobră, îngrijită, cu o ideatică personalizată care atinge atât faţeta interioară cât şi ceea ce trece de poarta eului. Câteodată, cuvintele par de plumb, mai ales când scrie în vers clasic. Nu ezită să spună: „visez că sunt treaz/ nedumnezeiesc se ondulează/ conturul trudei/ peste ultimul meu trup”.

Stejărel Ionescu scrie poezii condensate, având o tematică axată pe tot ceea ce ne înconjoară. Titlurile folosite sunt relevante: pasărea, vântul, zborul, închinare etc. Nu lipseşte elementul de meditaţie: „o pasăre a murit în zbor/ încercând să rupă/ încătuşarea libertăţii,/gratiile timpului/ de la colivia morţii s-au sfărâmat,/ unde eram noi atunci/ când ne agasa moartea ?”.

Anişoara Iordache contribuie în antologia de faţă cu două poeme-dedicaţie. Versurile sale par a fi reflectate de spiritele celor două personalităţi care au determinat-o să scrie alb şi să scrie lunii. Ceva de acolo dinlăuntru a ieşit la lumină, metaforic şi omagial. “Ce poate fi mai frumos/ decât să împărtăşeşti celor dragi bucuria vieţii?!” (se) întreabă poeta.

Llelu-Nicolae Vălăreanu (Sârbu) spune despre sine că: „Eul, mai presus de mine-n idee, oglindeşte tot ce n-am putut să fiu în columna propriului suflet.”. Este preocupat de lume, iubire, natură. Nici poezia acestuia nu ocoleşte singurătatea, dar nici aspiraţia spre mirific. Trăieşte în cuvânt, poate că din inerţie, respiră un aer divin, se umple cu el, în aşteptarea unei idei puternice.

Veronica Pavel-Lerner, această scriitoare traversată de dorul de ţară prezent în mai toate scrierile ei (poezie, proză, eseu, critică etc.), ne introduce în lumea interioară pe făgaşuri lirice, recurgând la imagini din trecutul îndepărtat ori cel apropiat. Podul peste ocean este trecut cu fiecare amintire şi cu fiecare dintre figurile ilustre ale culturii româneşti care i-au subliniat viaţa şi despre care ne împărtăşeşte cu mare sinceritate şi putere de redare. Ea are măiestria de a relata propriile trăiri într-un mod deschis. Poeziile sale exprimă bucurie şi tristeţe. Departe de ţara-mamă, gândurile-i sunt ca un roi de albine deasupra unei flori al cărei miros ajunge tocmai acolo unde se află: „trăiesc într-o ţară/ pe care poeţii o numesc/ iarnă”, atât de frig poate fi undeva unde sufletul suferă pentru căldura locului natal. Sentimentul de prietenie este declarat cu emoţie, ca şi când asta ar însemna propria înviere. De asemenea, este prezentă în această antologie cu o traducere în limba franceză a unei poezii şi cu un studiu pe marginea altei poezii, ambele aparţinând poetului Teodor Dume, în care scriitoarea dovedeşte un acut spirit critic şi o nobleţe sufletească de invidiat.

Ştefan-Lucian Mureşanu are o interesantă viziune asupra frământărilor şi îşi propune să ne dezvăluie modul propriu de gândire prin prisma aprofundării şi descifrării frământărilor lui Paolo Ruffilli, diplomat în Litere al Universităţii din Bologna, poet, eseist, traducător şi prozator italian. Recenzia sa privind volumul de versuri “Încăperile cerului “este densă, elaborată şi documentată. Profesorul Ştefan-Lucian Mureşanu pune în valoare ideea unui existenţialism sinistru, în care predomină răul, în care oamenii sunt trataţi ca nişte gunoaie, sunt încătuşaţi şi lipsiţi de personalitate, efervescent tratate în creaţia lui Ruffilli, făcând o analiză atentă a versurilor de referinţă în acest sens. Totodată, interpretarea sa are un fundal filozofic şi face trimiteri la citate celebre. Reliefează procedee stilistice, tematică şi elemente de referinţă din opera ruffilliană. Libertatea, dezamăgirea, zădărnicia, efectul de cuşcă, misterul, evoluţia umană, omul perceput ca obiect, frământările din celulă sunt doar câteva dintre aspectele existenţiale – reper pe care le analizează/ evidenţiază autorul studiului operei ruffilliene. Iată ce spune despre poezia scriitorului italian, pe care o asemuieşte cu cea a lui Bacovia: „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simţul natural al existenţei, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toţi iubirea liniştită.”.

Poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una obiectivă, de actualitate, cu nuanţe satirice. Ea luptă cu o lume a vicisitudinilor, se ascute la confruntarea cu acestea, este ca un ţipăt munchian, loveşte, doare, se revoltă. Dezveleşte lumea şi viaţa în adevărul lor cel mai crud, nu tolerează şi nu omite detalii, strecurând un fir emoţional atât de fin cât cel de păianjen. Cu un aer uneori pesimist, demoralizator, alteori uşor ilar, ori inducând sentimentul de umilit sau umilitor, poezia lui Liviu-Ioan Mureşan este una care se mulează contemporaneităţii. „Întîi ispita/ apoi viaţa derutantă”- spune poetul într-una dintre poeziile sale. Viaţa, moartea, iubirea, păcatul, singurătatea, poetul sunt doar câteva dintre subiectele pe care le abordează în manieră personală, inconfundabilă.

Costică Nechita descrie un univers al satului în versuri scurte, stil clasic, aducând în prim-plan chipuri şi locuri îndrăgite. Elementele telurice se îmbină cele cosmice creând o atmosferă de basm. Se consideră: „Un călător prin gânduri şi prin viaţă;/ Un trăitor sub bolta cea cerească/ Purtat spre zări de patima lumească/ Precum o frunză rătăcită-n ceaţă.”.

Maria Oprea scrie pentru copii mai mici sau chiar (mai) mari cu o candoare de floare, „sub corola celui înflorit”. Îşi simte inima ca şi coperţile unei cărţi între care copiii, florile, lumea, infinitul îi sunt, filă după filă, atât de aproape.

„Iartă zănatica fiinţă ce vine în cascade nestăpânite/ şi-ţi tulbură adesea/ serenitatea clipei ce-şi caută izvorul” – ne roagă Maria-Elena Chindea, o poetă care îşi recunoaşte temperamentul: „fierb sub clipă împrumutată”, „de la încheietura gândului trezesc somnul/ învăţ să înoate lin întâmplările din care bărbatul muşcă/ sarcastic şi dur”, „am luat forma durerilor toate”, „fermentând ceruri cu mână curată/ împărtăşesc cina cu taine”… Poezia sa este hotărâtă, ambiţioasă, folosindu-se de greul cuvântului spre autoperfecţionare. Credinţa o înalţă până la Dumnezeu, „răsărit candid”.

Poezia lui Paul Rotaru este simetrică, profundă, fundamentată. El leagă probleme vitale ale omenirii de azi cu etape istorice şi repere mitologice, ancestrale, scoţând la iveală tarele societăţii. Iubirea-poetul-poezia este o triadă la care face apel frecvent în creaţia sa. Întrebând poezia ce este ea de fapt, aceasta îi răspunde retoric: „Poet cu trup de gheaţă, eu sunt eternul TU!/ Sunt patimă şi ură, uitare şi iubire,/ Sunt zgomot şi tăcere, sunt vieţile cereşti,/ Speranţă şi durere, un dram de fericire,/ Iar între toate-acestea, sunt lacrima ce eşti!”.

“Mi-e sufletul o colonadă ce sprijină un Univers”, spune Pop Stelu, în încercările de a da un plus de armonie versurilor sale, căutând printre cuvinte un echilibru al sinelui. De ce suntem născuţi şi încotro ne îndreptăm sunt întrebări la care caută încă răspunsul mulţumitor.

Silvia Stan are ca temă preponderentă iubirea, în vers alb cât şi în ritm şi rimă unde mai este de lucrat, aşa cum şi în viaţă orice om mai face un câte un pas nesigur, dar se redresează pe măsură ce capătă experienţă. De reţinut cum: „dezbraci fiecare cuvânt de literele ce-mi ating trupul/ iar buzelor le dai farmecul izvoarelor adânci/ interpuse între două stări/ beatitudine/ şi/ melancolia uitării”.

Aga Lucia Selenity îşi începe discursul autobiografic astfel: „Cu ochii minţii, într-o zi fierbinte,/ Topi-voi gheaţa, căutând cuvinte, …”. Îi place să se raporteze la zeităţi mitologice, să se metamorfozeze, să redevină copil. Crede într-o lume albastră în care încă îşi caută cuvintele potrivite.

„Tot ce simt eu că trebuie să simt, eu merit.” – ni se destăinuieşte Dana Ştefan într-unul dintre titlurile alese pentru genul de cugetare folosit în creaţia cu care se alătură antologiei. Discursul său poetic este străbătut de gingăşie şi culoare. Poezia ei este în permanenţă picturală, un desen care respectă proporţiile şi cromatica personală. De la haiku, la versuri albe, la poezia fixă, la proza scurtă, la poveste, Dana Ştefan ne conduce pe un itinerar mundan viu, dulce, armonios, care abordează esteticul din oricare unghi şi lasă mereu acea savoare de pace sufletească, acel echilibru vital. „Ce albă jale…/ un suflet viu prăvălit/ în propriul său alb…”, iată cât valorează un suflet imaculat!

„Sunt un spirit liber, călătoresc prin spatiu și timp cu ajutorul imaginației.”, ne spune Loredana-Alexandrina Ştirbu, prezentă cu „Secretul domnişoarei” în antologie, o temă despre mobilul unei crime al cărei personaj principal este o femeie. Proza este alcătuită din paragrafe scurte, îmbinate lejer şi atractiv. Este folosită atât naraţia cât şi dialogul, inserţiile metaforice. Chiar dacă subiectul nu abundă în detalii, relativ la caracterul personajelor şi la munca de cercetare şi adunare de probe în vederea depistării făptaşului, comutarea armonioasă dintre cadrele de desfăşurare, felul în care se derulează acţiunea trezesc acea curiozitate şi imaginaţia lectorului avid de aventură.

Dan Tipuriţă scrie din postura „biped(ului), cultivat şi subţire,/ cu vase şi nervi împletiţi cu rost”, în manieră clasică sau modernă. Poezia lui se foloseşte de o serie de elemente anatomice pentru şi prin analogie cu lumea înconjurătoare. Crezul său este după cum afirmă: „Cred în poemele născute în universul trupului omenesc, în lumea auzului, văzului, hematiilor, osteocitelor, ca o adoraţie a Tainei.”.

„Scriu în funcţie de stare. Destinul mi-e în proză, dar m-am îndrăgostit de poezie.”, declară Elisabeta Luşcan. Un soi de melancolie tipic feminină răzbate din versurile acesteia. Despre trecerea timpului, despre dor şi setea de iubire, despre natură şi Dumnezeu, răspunzător pentru drumul acesteia, iată ceea ce aflăm din poezia ei lină, cuminte. Despre propria schimbare ne avertizează tot ea: „Înţeleg/ m-ai preschimbat/ în vers”!

Anişoara Vleju se alătură antologiei cu proza „Sfintele Suişului”. „Cred că pot valorifica în scrierile mele un strop din infinitul măiastru al Bucovinei”, spune ea, şi se poate deduce din lectura de faţă dragostea pentru plaiurile natale. Descrierea satului cu cele trei bătrâne, aerul bucolic, petrecerea unui timp interminabil în pustietate fără a călca picior de om, cu anii, misterul care planează peste mica aşezare cât şi invocarea spiritelor, cam acesta este rostul acestei naraţiuni.

Se observă fără lunetă că această antologie de texte literare coordonată de poetul Relu Coţofană reuneşte o diversitate de stiluri şi de autori, legătura dintre aceştia fiind una virtuală, bazată pe atracţia universală către un obiect neidentificat – cine spune cu adevărat şi ireversibil din ce şi cum este făcută, de unde vine, când şi de ce, dacă are impact şi cât de mare este, dacă rămâne ori se întoarce printre nori, dacă ne duce cu ea sau ne abandonează?! – Poezia, această farfurie zburătoare care se poate modifica oricând şi oricum, îşi schimbă culorile cameleonic, străluceşte mai puternic decât stelele, aterizează într-un suflet (adică, asufletizează)…

Apoi, din ea coboară oameni. Primiţi-i!

Ottilia Ardeleanu, iunie, 2014

Poezia a fost mai întâi o euglenă

Cronică la: Darwin fără umbrelă de Traian Abruda

Artistul plastic și profesorul de desen timișorean Traian Abruda încearcă în volumul recent apărut la editura Brumar să aplice cumva teoria evoluționismului și în poezie. Această specie, poezia, este tratată ca o formă de viață, și desigur, va exista peste timp, prin selecție naturală. Nu întâmplător titlul ales pentru volum: darwin fără umbrelă!

“Speciei mele/ precum și/ altor modele” este motto-ul cu care autorul inițiază discursurile sale, în maniera bine cunoscută, de acum, adică succint și esențial.

Cum era de înțeles, primul pas este cel al întoarcerii la maimuță, ca prim reper existențial, ca primă incursiune în originile vieții și, respectiv, ale poeziei. Tonul abordării este unul acut și totodată hilar. Poate că poetul privește mult în perspectivă, când probabil, generațiile viitoare nu vor mai afla de unde se trage omul, dar cu certitudine vor ști că poezia este din coasta poetului.

Totul are un început, chiar și călătoria poetului printre cuvinte, mereu în cercetarea adevărului. Pare că poezia are la bază noțiuni științifice!: “totul… totul are un început și/ un sfârșit mai puțin previzibil/ în ploaia/ de meteoriți pătrunși prin iubire/ de schimbare poziții-cheie la sol –/ se va naște/ mâna cu cinci degete-turnesol (?!) –/ prin atmosfera pământului/ populat/ cu ființe de-o frumusețe – a sferelor –“.

Ca loc de cercetare a poeziei ca formă de viață, a sinelui creator ca regn, Traian Abruda poate fi găsit oriunde pe glob atunci când se poate să îl inspire ceva, astfel că spațialitatea poetică este largă și nu ține de scurtimea poeziilor, ci doar de călătoria inspirațională. Astfel se naște un savant al descoperirii misterelor dezvoltate din cuvânt: “savantul are ochiul schimbat/ mai puțin/ pleoapa cu care insistă să facă/ umbră prelungă misterelor“.

Încetul cu încetul, poezia se ridică pe picioarele ei și începe să meargă, mânată de divinitate, iar cei care o îndrăgesc și cred în ea, vin în întâmpinare ca la sfintele moaște: “când cade o sărbătoare/ și cade în picioare/ și jandarmii îți curentează/ sfintele moaște mai sus/ de genunchi, mersul/ biped mai contează ?“. Poezia este starea de meditație și îngenunchere în fața miracolului.

Ca să ne țină în zona formelor vii, poetul include rostul microorganismelor precum euglena “în poezia/ pescuită pe balta/ verde“. Fiindcă poezia trebuie hrănită ca pe un mormoloc de baltă.

Apoi, autorul trece prin mai multe etape evoluționiste: “homo// sapiens ăsta/ a terminat-o cu ne/ anderthalienii davidienii hobbiţii” până “când mintea/ primilor oameni s-a în/ tâlnit cu lumea primelor sentimente“.

Poezia devine cu timpul o femeie matură și iată ce salt natural și uimitor: “femeie care cere putere/ și stăpânire deplină/ asupra/ artiștilor timpului nostru“.

Poeziile din acest volum au un soi de sălbăticie domoală care-mi amintește de romanul scriitoarei Delia Owens, “Acolo unde cântă racii”. Pare că autorul se cercetează pe sine ca și cum ar fi un spațiu natural, năpădit de tot felul de plante și vietăți printre care și poezia care îi suscită cel mai mare interes. De aceea, insistă științific să o aducă până în zilele noastre.

Poezia este privită fie microscopic, la nivel celular, fie este întruchipată de creaturi precum moluște, broaște, șopârle, anaconde, insecte, salamandre, urși, ornitorinci, căprioare, tigri bengalezi etc., fie reprezentată printr-o plantă verde, feriga spre exemplu, verdele însemnând vitalitate, speranță, fertilitate, stimulator de creativitate, exact ceea ce are nevoie poezia. Iată cum își crește poetul dorința de a scrie!

Pe lângă cercetarea de sine și în sine a poeziei, poetul folosește un limbaj propriu, cel al semanticii care ne induce mai multe semnificații, unele ilare, altele ironice, poetul pare să dețină bagheta magică, iar numărul de iluzionism îi reușește de fiecare dată: “ciobanul primitiv bate un/ dinte de lup într-o brânză – cu ură (?!) –/ fermentată cu mult/ înainte de vremea coșciugului// voi ști să privesc foarte mult într-o haită/ de lupe lucrate – în gură/ să văd conturul mioarelor; costumul meu la patru ace de cactus“.

De ce este Darwin fără umbrelă, ne-am putea întreba?! Posibil pentru că zona de vedere s-ar îngusta prea mult, sub un simplu bor, și, nu-i așa, nicio poezie nu poate avea bariere! Cu nonșalanță o spune poetul, că  nu s-ar trage din orice maimuță: “… nici eu/ nu mă trag/ din maimuțele descălțate“!

Și totuși, în acest volum, Traian Abruda, ne servește multă imaginație, un fel de preistoric adus în prezent, o putere creativă care străbate toate epocile: “scara blocului nostru care/ mereu se ridică-n picioare/ după fiecare cutremurare/ cu picioare prelungi de insectă ! “.

Desigur, întreg evoluționismul conduce spre alte planete și alte ființe, extraterestre, așa încât poezia pare uneori extraplanetară, ceva venit din cosmos, o cosmogonie însăși. Totodată, parcă nimic nu e mai pământean decât poezia: “vin marțienii bine fac/ aduc planeta lor așa de pustie/ puțin roșu de buze sau cărămiziu/ să învie/ construcția omului pe planeta plâmân“. Să observăm transformarea cuvintelor în interesul semnificației, aici: pământ-plămân. Lucru care de altfel apare destul de des în poezia abrudiană.

Este evident progresul poeziei prin afirmarea totală și trecerea rapidă de la homo sapiens la poetul care lucrează în virtual, cu tabletă, telefon ori laptop.

Traian Abruda găsește paradisul versurilor imediat, la o cafea matinală: “s-ar putea// să nu mai existe decât/ o ceașcă de cafea între mine și paradis“!

În teoria evoluționismului, uneori, pentru a acumula date precise, te întorci în anume epoci, cum și poetul încearcă să se edifice asupra poeziei sale: “de păianjen un elefant/  se legăna pe o pânză“.

Femeia, cea care a evoluat în toate planurile, este păianjenul care împletește mereu vise în colțurile inimii bărbătești. Poetul nu o uită și nu o șterge cu pămătuful: “doamne ce pi/ cioare frumoase are femeia/ păianjenului din colțul camerei noastre/ cu vedere/ la magazinul de sutiene portjartiere și glastre/ cât de frumoasă veninoasă ea poate/ fi ! – nicio zi/ nu aș trăi fără subțirimile ei…/ nu/ de ce aș trăi ?“.

Ei, bine, evoluționismul înseamnă atingerea divinității, gândirea înaintată și, desigur, o poezie rafinată: “dumnezeu e un tip fără tată/ (se și plânge de asta…)/ Deodată/ pare că vorbește cu mine (cu firea)“.

Traian Abruda atacă și teme sensibile cum ar fi personalități ale lumii moderne pătrunse de vanități, obscurantism, politici infernale, probabil tot ca făcând parte dintr-o evoluție, de data aceasta controversată, a organismelor. Poezia încearcă totuși o abordare prietenească, lipsită de schizofrenia și tulburările prezentului.

“cuvântul intră în carne,-nfloreşte“, afirmă acesta! Și îl cred. Pe cuvânt!

“de scris numai când și pa(la)tul/ de spital o permite“!

Traian Abruda este un vampir de poezie: “sug sângele poeziei pe care/ nu o scriu“!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 22 aprilie 2023

(Revista Ateneu, nr.645, mai 2023, pag.19)

IDENTITĂȚILE DIFERITE ALE OTTILIEI ARDELEANU

Motto: „sunt un personaj diferit îmbrăcat în

alt personaj în

alt personaj”

(matrioșka)

 

 

A vorbi despre poezia Ottiliei Ardeleanu, o poetă ajunsă la maturitate artistică, ale cărei intervenții lirice se bucură de atenția cititorilor și a criticii literare, nu este deloc ușor. Citind ultima carte apărută la prestigioasa editură Eikon, Schimb de vorbe cu Gabriela, vom remarca saltul calitativ realizat de autoare de la un volum la altul, mai precis, diversitatea tematică și stilistică, noutatea expresiei artistice și curajul de a pleda artistic pentru salvarea omenescului și a cuvântului, supuse unui dureros proces de devalorizare.

Titlul volumului Schimb de vorbe cu Gabriela îi poate crea cititorului false așteptări, generând presupunerea că este vorba de un interviu sau de titlul unei proze. Dar cititorii care s-au obișnuit cu titlurile volumelor poetei Ottilia Ardeleanu, precum Totul e să mergi până la capăt, Doze de plăcere, titluri capcane, care, vorba poetului Minulescu, nu sunt ce par a fi, vor descoperi in acest volum, un surplus de emoții, de fragmente ale unui real contaminat de tehnologie, de mistificare, de nevoie acută de adevăr precum și un strigăt de disperare împotriva acestei invazii distrugătoare. Parcurgând cu emoție poemele acestui nou volum, avem impresia că ne aflăm într-o galerie artistică cu tablouri abstracte în care ghid ne este câteodată autoarea însăși, de cele mai multe ori ea cedează voit sau nu rolul de ghid interlocutoarei Gabriela. Cine este însă Gabriela? Fiecare dintre noi ascunde în sinele său un dublu care îl completează, îl domină, îl subjugă sau chiar la un pas mai neatent, îi poate lua locul. Cine este acest dublu și ce ascunde el? Ei bine, cea mai verosimilă povară/secret pe care îl ascunde ”Gabriela” este iubirea, pe care în restul existenței, eul și-o refuză, ascunde, camuflează sub diferite pretexte și este nevoie de situații-limită ca de pildă un atac terorist ca eul să conștientizeze această irosire:

”toți spun te iubesc în loc de orice rugă acum ei își dau seama că iubesc cu adevărat că nu mai e timp să o spună că trebuie să urgenteze să o spună și din disperare urlă te iubesc iar unii chiar se aruncă în gol cu aceste cuvânt”. ”amprenta pașilor tăi va fi citită de aparate/ iar dacă la bătrânețe care nu va mai fi bătrânețe vei uita cum te cheamă/ și vei sta mult pe gânduri până să-ți aduci aminte dacă îți vei mai aminti/ cineva care nu vrea să se deconspire va ști cine ești te va striga cod unic/ da cineva te va priva de toate grijile pe care ți le-ai fi făcut dacă ai fi fost/ ca pescărușul de pe cerul liber văzut printr-o fisură prin care te chiorăști”.

Cititorul familiarizat cu poezia Ottiliei Ardeleanu va sesiza o modificare a modurilor de transmitere a mesajului poetic în sensul de evitare a univocității sensului, poeta reușind să nu epuizeze interesul pentru lectură al cititorului și să prelungească procesul mental de receptare al poemului și după terminarea lecturii. Așadar poemele Ottiliei Ardeleanu sunt citite dar nu epuizate. De exemplu, un poem ca La drum de seară în care cititorul se lasă prins de ”rigoarea seducătoare a poemului” după cum afirmă Eugen Negrici în Sistematica poeziei, urcând hipnotic spre idee fără ca sensul final al demonstrației lirice să fie deductibilă tot timpul. Astfel în poemul amintit, la drum de seară /e seară și ca să-mi înving singurătatea o iau pe străzi/ citind în tăcerea copacilor străjuiți de felinare/ oamenii forfotesc un du-te – vino impecabil urmele rămân impregnate/ în asfalturi uneori scrâșnesc de durere cum și foaia de hârtie sub peniță/ câte poveri nu trec zilnic pe aici și câte vorbe nu se golesc prin canalizări/ e seară și oamenii înșiși duc singurătăți pe obraji în buzunarul de la piept/ se simte după cum nu mai schițează vreun gest de omenie/ după cum merg spre o țintă invizibilă cu capul plecat se lasă rece de toamnă peste sufletul meu/ găsesc de cuviință să fac poze să imortalizez drumul luminile copacii mă agasează/ click click pe acolo pe unde ramurile cuibează lumini improvizate/ nu mai orbecăim decât prin propriile resemnări/ e seară și o salcie cât o duminică clocește un soi de lună arbitrar simulată/ lumina ei mălăioasă se oprește pe fruntea mea/ cum și mâna mamei cândva cu o căldură inexplicabilă/ înlătura toate gândurile abătute asupra ființei mele/ un aer de furtună lipsa ei mă ia cu frig mă ia cu înnoptare mă ia cu singurătate.

Prin urmare, poetul va avea nevoie de un cititor de o factură deosebită, nouă, care s‑a ivit sau a fost creat cu dificultate, un cititor aparţinând aristocraţiei spirituale, care se complace în obscuritatea textului fiind atras, fascinat de descifrarea sensurilor acestuia.  

Înzestrată cu darul de a vedea transparența a ceea ce o înconjoară, poeta reușește de mai multe ori în volum să transceadă dincolo de realitatea limitată, confuză, înșelătoare, impură, transmițând o altă idee ca în scurgere de timp unde sub recuzita marină banală se insinuează discret tema timpului, a iubirii pierdute dar și a speranței sau ca in departe de lumea aceasta, poem în care în spatele unei scene banale decupate realist din cotidian se ascunde un strigăt al disperării receptate acut doar de poeta martoră și personaj al unei realități kafkiene pe care poate cititorul nu o presupune dar care ni se revelează din lectura atentă a textelor, făcând din acesta, așa cum afirmă reputatul critic Eugen Negrici în Sistematica poeziei, un coparticipant la actul de producere al poeziei.

Acolo unde poeta suprimă elementele discursive, mesajul are de câștigat cum se întâmplă în mai multe locuri ca de ex ” în silabe du-re-rea mea este du-re-rea ta tot ce nu am dus până la capăt în iubirea asta groapa comună oaselor care s-au legat la rotația completă a pământului în jurul trupurilor noastre moartea subscrie”

O altă dimensiune a poemelor din acest volum este conferită de ”sugestia lumii ca spectacol, în care fiecare poartă o mască, lăsând aparentului întreaga scenă pentru a se desfășura, camuflând esențialul sub faldurile iluziei înșelătoare și/sau ale minciunii.” Tocmai această rătăcire prin oraș, prin lume, prin viața dominată de simbolul măștii, ca într-un grotesc carnaval al minciunii, o determină pe poetă să-și expună curajos propria viziune despre ceea ce se ascunde în spatele măștilor: iubirea, singurătatea, cuvântul, creația artistică, inspirația, sensul acesteia, pseudo-relația cu ceilalți, credința, conflictul cu sine, cu lumea, pericolul tehnologizării excesive, căutarea inutilă a fericirii, cultivarea unor non-vorbe, așa cum spunea Aldous Huxley în Minunata lume nouă. Identificând aceste cangrene morale și sociale, prin vocea Gabrielei, poeta speră să le salveze, să le ajute să supraviețuiască și să înlăture măștile sub care se ascund.

Cu fiecare poem ”vizitat”, cititorul remarcă excesul de trăiri al autoarei, care pare lipsită de instinct de autoconservare mizând totul pe poezia care salvează, care șochează, care nu menajează pe nimeni, demonstrând o capacitate empatică uriașă care o face să-și asume suferința tuturor până la aneantizare și pierderea propriului eu ca în poemul ”apoi mă obligă să fiu tandră”:”toți oamenii aceia urcă prin mine treptele unei scări de os și/ mi se lovesc de pereții cărnii care se mulează pe trupurile lor atât de reci încât/ nu mai simt nimic pentru nimeni/ mă zguduie pașii lor mă dor oasele de apăsarea mâinilor/ iar mersul mă înțeapă în inimă/ continuă să urce până îmi ies din ochi și îi pierd nu mai știu nimic de ei rămân doar cu suferința cu durerea lor cu suspinele ei pleacă dar eu rămân.

Această trăire prin alții și pentru alții este și mai evidentă într-un poem ca ”zi oficial liberă” în care sugestia unei sărbători legale importante devine un pretext pentru a semnala degringolada valorilor, sărbătoarea fiind doar un pretext pentru o zi liberă în care patriotismul este redus la spectacolul alaiului, în care doar zorii sunt ”singura lumină care mai trezește sentimente”. Motivul patriotic este discret infuzat și în poemul de sărbători o altă femeie ce simte, momentul sugerat fiind al evenimentelor din decembrie 1989. Istoria personală se întrepătrunde cu istoria colectivă și ceea ce-i rămâne eului liric e tot gustul amar al decepției dar nu și al renunțării. Nici măcar un poem cu nuanțe lirice ca o acuarelă minulesciană în orașul meu, nu înlătură senzația de tristețe, de gri ”ca fumul de la midia”.

”femeia fatală” este o altă ipostază a Gabrielei, care le completează pe cele anterioare, dezvăluind alte metamorfoze epice ale personalității eului liric. Într-o altă ipostază, adevăratul eu se simte stingher în orașul marcat de indiferență și degradare morală și așteaptă singura formă de evadare, retragerea în mediul ocrotitor și salvator al singurătății:” mă frământă întrebarea de ce ne obișnuim cu răul urc de cum aș avea niște pietroaie picioarele nu mă ascultă și inhalez la greu mirosul de acru fiecare ușă ascunde ceva foarte vechi la ușa mea singurătatea nici nu se mai uită pe vizor deschide veselă mă îmbrățișează cât de mare se poate face dorul plecat din zori și până în clipa când zănateca îți sare de gât”

Printre tablourile cenușii decupate din realitatea sufocantă și dureroasă, se strecoară și fragmente autobiografice ca în ”în acea noapte” în care invocarea mamei e doar o expresie a nevoii de puritatea pierdută dar avută cândva. 

Privirea eului liric în mișcare surprinde cu dezamăgire hăul, tristețea, perspectiva apocaliptică și ca o încercare de salvare, acel joc inocent, șotronul și râsul unor suflete imaculate. Călătoria cu tramvaiul e doar un alt pretext amar pentru dezvăluirea anomaliei prezentului și pentru a mai semnala încă o dată răsturnarea valorilor și pierderea unor repere estetice ale planetei, natura, lectura devenind simple simboluri abstracte. Chiar și poemele care aparent transmit o stare de bine și de confort existențial se încheie cu o metaforă a tristeții, a decepției și a dezamăgirii: ”contur am inima de antracit nu simt nimic doar scârțâitul ușilor masive și o tăcere violentă desfigurată „/ (contondentă).

Plumbul bacovian a fost înlocuit cu antracitul, simbol extrem de sugestiv pentru starea de spirit a poetei care și-a pierdut speranța în regăsirea culorilor existențiale.

Fiecare tablou decupat se vrea un avertisment, un îndemn la trezire deoarece pericolul pierderii identității, al omenescului, este acut resimțit de poetă.

Înaintând în galeria de poeme abstracte ale Ottiliei Ardeleanu, nu te îndepărtezi de realitatea orașului, nu simți că ești supus unui proces de katharsis ci dimpotrivă, te simți tot mai mult un element în aceste tablouri, te temi că nepăsarea, tristețea, blazarea din jurul tău te pot contamina iremediabil.

În acest oraș amenințat cu dez-umanizarea, un poem ca ”acum înșiră mărgele” e de asemenea un avertisment la pericolul robotizării umanului ca această femeie care: ”e toată din mărgele ca un cancer care își desenează arborele genealogic pe sub piele surâde prefăcut”.

Nici satul nu oferă o alternativă la disperare: ”viața este pârloaga unde niciun sătean nu mai vine să sape să ude să plivească /nici măcar să culeagă ceea ce Dumnezeu încă se luptă să ne dea de pomană/ este un site părăsit de poeți cu poezia aruncată în singura sobă/ rămasă după uciderea pădurilor ca unic ținut verde/ când nu mai avem ce arde decât inimile noastre/ de mult bolnave de singurătate este acel neajuns unde ne-am născut pentru a fi cei mulți”. Pentru a supraviețui, poeta este nevoită să devină o matrioșka schimbându-și identitatea pe nevăzute, noaptea.

Traversând situații-limită eul poetic devine empatic cu toți ceilalți, se identifică cu pierderea lor cu atât mai mult cu cât propria ei viața stă sub semnul unei existențe-limită, toamna:” doar toamna aceasta mă terorizează mă străpunge cu fuselajul cu aripile cu profundorul din iubire”. Abia acum ea realizează mai intens prezența iubirii, ca sentiment, ca trăire, așa cum spunea Arghezi: ”Niciodată toamna nu fu mai frumoasă, sufletului nostru bucuros de moarte!”.

Ce-i rămâne Gabrielei care are curajul să înlăture măștile din jur, sfidând tentația de a intra în rândul actorilor care au uitat de mult ce ascund sub acele măști? Ea nu abdică ci, așa cum frumos spune în poemul Simțul vieții, preferă să rămână ”un copac singur în pustiu se angajează/ mai puternic decât omul cu securea/ nimic nu-i e prielnic și totuși nu cedează/ el știe că mai are de aerisit lucrurile/ de pus în mirări trecătorii ori pur și simplu/ să reinventeze/ ispite cu noi adami și eve/ gol de mijloace de existență fără haine fără adăpost/ găsește un singur mod să trăiască/ neclintirea/ hotărât să nu părăsească locul de baștină/ nicio poveste nu i se mai potrivește/ i-ar fi de folos un om să-și tragă sufletul/ lângă trunchiul lui noduros/ dar cine mai are timp de odihnă/ să te oprești o clipă în loc să îți acorzi un răgaz să simți că trăiești/ iată seva vieții/ copacul din toată sărăcia te abate din drum cu fructele lui dulci/ ce simplă e dragostea doar să vrei să o rupi de pe ram”.

Maria Postu, 10 dec. 2022

(Revista Spații culturale, nr.89, pag.56-58)

Trei, Doamne!

Cronică la: Artemis de Gabriel Nicolae Mihăilă

Recentul volum de poezii, Artemis, al lui Gabriel Nicolae Mihăilă, este o dedicație insolită prin felul în care sinele poetic se asamblează, părintește, în iubirea pe care o poartă fetiței sale cu numele atribuit în titlu. Este de pe acum o reverență în fața artei sale, ca om, o înminunare a faptului de a fi produs pentru eternitate o ființă vie, poezia trăirilor sale, a iubirii nemărginite. O zeiță care susține, iată, poezia tatălui său!

Volumul se împarte patru capitole. Primul este cel al revenirii în propria copilărie în care autorul reține primele lecturi școlare, din abecedar, ana are mere, bine știut de fiecare dintre noi, chiar dicția acestei propoziții are o încântare aparte.

Capitolul al doilea este dedicația în sine pentru copilul copilului de odinioară, intrat ca o binefacere și o reamintire a aceluia, devenit azi părinte și încercând să-și explice versificat bucuria de a retrăi prin copila sa.

Cel de-al treilea capitol încearcă să-l facă pe poet să se integreze în iubirea care l-a adus în această etapă a scrierii despre bucuria sa nemărginită, despre viața cea adevărată, condusă de acel zâmbet inocent de copil.

Cel de-al patrulea este un fel de adio de la alte lumi, mai puțin bogate în scopul de a fi!

Pornind de la simplul fapt că o propoziție cu subiect și predicat, citită și răscitită în clasa întâi, ana are mere, poate să ne trimită la simbolul mărului și la importanța mitică a păcatului primordial, din care veșnic vor fi o evă și un adam și desigur o dragoste trecută sub incidența răului, o consider o introducere subtilă în contextul sentimentului patern și un exercițiu de trecere din propria copilărie în copilăria gingașă a ființei căreia i-a dat viață. În fond, și poezia este tot un nou-născut, tot o pledoarie pentru viață!

Ana este un soi de sacrificiu, de legendă, iubita-neiubită, femeia din realitatea crudă, cea care trebuie să se descurce, să depășească neînțelegerile, să suporte poate și o schimbare de sex. Ana-copil, Ana-tânără, Ana-matură, exact ca trinitatea. Niciuna nu uită că ana are mere!

Ana este pretutindeni, independentă, pretențioasă, departe de lume, departe de sine, o ană puternică, ieșită din tipare.

Una dintre dovezi ar fi că Ana nu are iubit/ nu are copil nu are părinți nu are nimic/ are fiecare zi pe care o tratează în mod diferit/ azi crește frumos într-un loc/ apoi în următoarea zi e deja departe/ cu oameni fără oameni/ cu prezență fără prezență.

După lecția păcatului, învățată odată cu abecedarul, frumosul devine fructul păcatului! Capitolul al doilea este pentru Artemis-Maria, copila care pare să crească din poezia poetului-tată. pe genunchiul ăsta s-a mai așezat cineva// și tremură de incertitudine!

 Cum să nu curgă fericire din poezie când însuși tatăl este un vers destinat fiicei sale?!: Artemis zâmbește// Tati se face șină de poezie pe care învăț/ să merg de-a bușilea/ din oraș curge proaspăt ca dintr-o maternitate/ iar eu sunt zveltă ca o rimă albă// poemul ăsta are riduri de nou-născut/ poemul ăsta se roagă în locul nostru/ poemul ăsta n-are aripile smulse// Tati e cel mai fericit vers.

De factură modernă, poezia lui Gabriel Nicolae Mihăilă întrunește însușirile lirice ale sentimentului parental, se apropie într-un fel original de poeziile copilăriei scrise de binecunoscuții Otilia Cazimir, Elena Farago, George Topârceanu, George Coșbuc, Tudor Arghezi.

Poetului îi place dialogul taciturn, prin versuri, cu drăgălașa sa copilă și așază distanțele de orice fel ca punte de trecere dintr-o inimă în cealaltă. Și iată cum vede copila lucrurile vizavi de tatăl scriitor: despre tata/ Artemis spune// e una din serile în care tata scufundă capul în pernă/ și își ține respirația câteva ore bune/ când tata lipsește/ o bucățică din mine se rupe dinăuntrul lui/ și pleacă în lume/ și lovește cu umerii de cer/ și dă cu mâinile de-a dura norii.

În postura de tată, poetul face un dialog călduros cu fetița, încercând să-i explice neajunsurile lumii și câteodată și ale lumii literare. Ceea ce este special în acest volum este tocmai acest dialog ca de la egal la egal în care, fie poetul, fie copila își revendică dreptul la a spune despre cum vede fiecare, din poziția sa, lumea, și cum și-ar dori să fie acest mediu înconjurător: dar uite că sunt oameni frumoși/ pe care i-aș îmbrățișa și i-aș lua cu mine/ în buzunarul de la piept/ oricare ai fi putut să fii tu.

În capitolul al treilea, numit Distanțe – Yin și Yang, Gabriel încearcă să descrie o matematică a iubirii. Poezia este tratată cu toată tehnologia, energia și cu tot mușchiul său poetic. Există frământări aici, există remușcări, amintiri filtrate, câțiva buni prieteni care nu sunt trecuți doar în revistă, ci reprezintă în esență personaje fără de care sensul de a fi s-ar pierde undeva în univers.

Poetul își are singurătățile sale, -deși aici este o pledoarie pentru Artemis-, în relație cu alte persoane, concomitent cu alte stări, totuși, se aude un oftat de om singur/ ca o inimă din lemn/ la foc de seară. Se poate întâmpla, atunci când te desparți de o persoană iubită, spre exemplu. Iar asta este cât se poate de uman. În fond, poezia lui Gabriel Nicolae Mihăilă este despre relațiile interumane, dincolo de dragostea nemărginită pentru fetița sa care, de altfel, îi este muză în acest volum.

Poate un singur regret străbate sufletul poetului, dincolo de strălucirea acestei lumi, în prezența copilei și a poeziei: am să mor sărac/ vând retină/ vând amintire/ vând lemnul din mine/ pe nimic.

Altfel, cred că este despre o mare și sinceră iubire această poezie, acest volum, și că poetul, tânăr și exaltat, nu dorește decât să exceleze în sentimente, să se abandoneze în bărbatul dorit: tu ai început să fii obraznică/ să-mi vorbești despre definitiv la prezent/ când eu ți-am spus întotdeauna/ că nu știu cum să întind mâna să-mi iei sânge/ venele către tine/ niște tranșee abandonate.

Desigur, și alte aspecte colaterale unei vieți normale sunt abordate aici cu aceeași efervescență tinerească și cu același impuls specific unui cap de familie, poet pe deasupra, care investește dragoste în tot ceea ce face.

Ultimul capitol, este un adio, o singură poezie, trandafirul omului sărac! Ei bine, când nu ai pe nimeni, când nu ai pe masă nimic și nu mănânci poezie, te poți considera sărac!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 aprilie 2023

(Revista NEUMA, nr. 5-6, mai-iunie 2023)

Obsesia pietrei

Recenzie la: În numele pietrei de Dana Logigan

Dana Logigan aduce în atenția cititorului, în 2021, volumul de poezii În numele pietrei, publicat la editura Minela, București.

Substanța poeziei sale este prinsă într-un vortex al simțurilor care înghite trăirile autoarei pe care le vom găsi în adânc. Sigur, tematica este una a realității, dar mai cu seamă a relației interumane. Apar personaje care inspiră milă, teamă, deșertăciune. Poeziile sunt ample, hotărâte, uneori înduioșătoare. Probabil că amalgamul de sentimente nu-i dă pace. Rostește cu încredere ceea ce în suflet e continuă zbatere, iar în minte delir. Poeta reușește să dezvolte situații incomode, chinuitoare cu tărie de caracter. Personajele abordate sunt foarte apropiate sufletește, au vârste respectabile. Uneori, își consideră sinele ca reprezentant și se răsfrânge în propriile dorințe și trăiri. Momentele de iubire sunt adevărate vrăji. Nu există dependență în iubire, nici vreun împrumut, ci doar rânduiala de a fi unul și același trup, unul și același suflet. “întreabă-mă ce e dragostea/ și-o să-ți cuprind tâmplele/ ca-ntr-un căuș de palme cu apă vie/… și-o să-ți sculptez în suflet un lac al lebedelor albe“.

Poeta/ poetul e o specie de floare care se deschide către cititor cu parfumul sincerității. Tot ce e lăuntric dă buzna, prin cuvinte, să iasă la lumină: “în sufletul omului sunt născări de cuvinte/ poeme scrise cu sânge năvalnic în piatra inimii“.

Danei Logigan îi place mult ploaia, poate pentru că o poate asemui unui potop de lacrimi atunci când simte nevoia unei descărcări (electrice) a interiorității sale, poate pentru că ea poate declanșa un miracol, un fulger care unește cerul visării cu realitatea telurică, poate pentru că seamănă unei aduceri-aminte, unei imaginații în care copilăria evadează din colivia existențială asemenea unei păsări căreia îi e dor de zbor, ca unic sens de a fi. Tot din amintiri răsar și chipuri inubliabile: mama, bunicul, dar într-un fel distinct. Mama, pe un pat de spital, “mai ușoară cu câteva pietre“. Bunicul, cel care “își ascuțise ultima oară coasa“.

Poeta se simte hăituită de tristețe, bântuită de hăul din oameni, expusă puterii eoliene. Din toată această stare emite o metaforă originală a vântului născător de viață: “vântul e doar o moașă bătrână/ ce urzește chinurile facerii“. Pe de altă parte, este mesager al lupilor. Frumoasă transpunere a șuierelor, urletelor, țipetelor și tuturor sunetelor acute auzite când vântul vrea să-și dovedească locul său și atribuțiile sale în natură. Însă, prea multa liniște devine un inconvenient. Între vâjâitul vântului ori zgomotul cascadelor insinuând tumultul vieții și liniștea predispusă la singurătate se interpun cuvintele ca ecouri ale inimii, astfel încât să nu se spargă “visele în dinți“.

Poezia Danei Logigan este într-o continuă metamorfozare, astfel că ea se confundă deseori cu elementele naturii. Chiar și cuvintele pe care-și odihnește fruntea se transformă, devin una cu sine, cu imaginația sa. “sunt fata/ cu o mie și unu de nume/ și chipuri” afirmă poeta și aș putea înșirui aici câteva dintre acestea: lebădă, crin, greier, păpădie etc.: “eram lebădă și crin galben/ greier și păpădie aurie/ pițigoi și lalea prăfuită de soare“.

Obsesia pietrei este posibil că implică titlul volumului, dar e cert că denotă greutatea, dar și neclintirea, durerea, dar și puterea, anduranța, înzidirea în “fiecare piatră în care tu te-ai înzidit“, pentru că “merităm măcar atât/ o aromă de adio/ cu apus de soare peste piatră/ și piatră peste piatră/ ca un tort de aniversare a morții noastre“, așa susține poeta.

Poeta se vede ca o matrioșka înzestrată cu șapte suflete, “fiecare cu poveștile lui/ cu durerile lui/ cu anotimpurile lui“: portret în oglindă, temniță a melopeilor cu versuri albe, clepsidră a timpului, temniță a durerii, copilul învățând pașii spre fericire, chip împietrit, poetul născut de sub pietre.

Anotimprile îi sunt o întrepătrundere vitală de singurătăți crescute pe flori de nu-mă-uita, de ploi ninse cu amintiri, de suflete strangulate în clepsidre. După spusele sale, “în fiecare clepsidră dănțuiește câte un Quasimodo/ trăgând atent sforile timpului/ în fiecare clepsidră strigă un clopot/ timpul e măsurat/ doar tu îl simți altfel/ mereu alergi/ te-mpiedici/ cazi/ iar te ridici“. Revendicarea timpului iubirii este necesară chiar în momentul creației. În această privință, poeta face salturi între anotimpuri: “eram îndrăgostiții unui anotimp timpuriu/ iubeam ploile de seară/… pe atunci/ nu știam că vor veni ierni grele/ și ghețari în suflet/ nu știam că frumusețea florilor de cireș/ poate fi mesagerul unui viscol aprig și adânc“.

În fond, poezia Danei Logigan se adresează chiar sinelui, este o mirare, o dorință de autodescoperire, uneori autoironie, este depozitul unei iubiri fără limite, o bucurie în a dărui sentimente în scris întocmai unei dovezi sincere, fără ocolișuri.

“mă întrebi ce e viața/ eu pun mâna pe inimă și tac“- acesta este universul autoarei, dovada unei trăiri sincere, frumoase, emoționante!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 7 februarie 2023

(Revista Ateneu, nr.643, martie 2023, pag.4)

mi s-a tot spus du-te la biserică

acolo unde se roagă toți
dar ce știu eu la ce se roagă fiecare
poate unul pentru ca să învie iubirea
poate altul pentru o bucată de pâine
ori pentru împăcarea cu vecinul care i-a smuls uluca din gard
mi se pare că-L tragem prea mulți de mânecă
ferfeniță îi facem veștmântul în timp ce
El are de iertat hectare de păcate amestecate rău
încât e greu să deslușești descâlcești câte are fiecare
și cât de împovărătoare
mi se pare că ne auzim unul păcatul celuilalt
și ne distragem atenția de la cuvintele îngânate întru ispășire
dar și pe Dumnezeu l-am obosi cu fărădelegile noastre
puse pe seama altora mi s-a tot spus
însă eu prefer să-L chem acasă
stai Doamne trage-ți sufletul spune-mi
cum o duc ai mei în Împărăție
El îmi pune mâna pe frunte și parcă încep
să gândesc altfel să nu mă mai frământ
să-mi recapăt înțelesurile alea pline de bunătate
și liniște se pogoară în mine ochii se înseninează
mă rog Ție Doamne ține lumea bine
ca să-mi fie și mie oftează se ridică și se face nevăzut
niciodată n-am înțeles unde ține El păcatele lumii

 

Umbre, șoapte, strigăte, goluri…

 

Recenzie la: Suburbiile fricii de Gheorghe Vidican

Gheorghe Vidican este un maestru al tablourilor urzite din cuvinte. Poeziile sale sunt masive, luxuriante ca vocabular, cu un stil al detaliilor care absorb cititorul. Pare că nu plăsmuiește nimic în discursurile sale, ci totul se desfășoară concomitent cu ceea ce vede dinaintea ochilor sau simte în adâncul sufletului. Discursuri laborioase care se întind uneori pe mai mult de două pagini A5 vin să întregească sentimentul că avem un poet veritabil, remarcabil și foarte proaspăt în peisajul literaturii de astăzi, la noi și dincolo de hotarele țării.

Volumul de poezii Suburbiile fricii apare la editura Limes, în 2021, și, pe lângă poezia de calitate, conține o serie de opinii critice emise de oameni de cultură grei și care au fost publicate în reviste de marcă din România.

Discursurile din acest volum sunt elegiace, au un fir povestit, duios ceea ce denotă un suflu poetic care curge direct din inimă. În miezul cuvintelor se întâmplă istoria care pare să fie adusă spre prezent prin imagini sigure, profunde, inubliabile, inundate de metafore briliante: “fântâna este smulsă din rădăcini de răsăritul soarelui“.

Vasăzică, frica este o metropolă din moment ce are suburbii. Titlul cărții, Suburbiile fricii, te face să te întrebi cât de laș a devenit omul, ori dimpotrivă, cât de mult luptă să iasă din starea, patologică aș zice, a fricii. Starea de revoltă este indusă de nimicul zilei, de diletantism, de impactul social, de femeia care “își sechestrează frumusețea în privirea vânzătorului/ de publicitate“, de “poeme învelite în priviri virtuale“. Prea mult zgomotul pentru nimic este tăiat în felii. Este un strigăt interior comparabil cu cel al lui Munch. De la puritate la păcat nu este decât un măr, cel al ispitei. Rădăcinile umanității se găsesc în credință. Omenirea se înghesuie să intre în sfințenia Celui sacrificat, dar nu reușește, totul e de suprafață. Poetul Gheorghe Vidican folosește repetiția ca procedeu stilistic pentru a amplifica răul, dezamăgirea, imperfecțiunile lumești.

Sesizez trecerea din cotidian în poveste cu o dexteritate poetică de invidiat, ca de exemplu, de la Rădăcini sau Pe Corso, la Ileana Cosânzeana, poezie în care laitmotivul este mama, iar scena este împărțită în două: prezent, în care maturul își amintește, în modul cel mai riguros, și trecutul îndepărtat al copilăriei, de unde se arată Ileana Cosânzeana, exact prin lacrima mamei.

Poezia lui Gheorghe Vidican îmbină realul cu suprarealul atât de confortabil încât pare că asiști la un act teatral. Imagini după imagini se derulează dimpreună cu o sonorizare trucată tot stilistic: “incendii sub copitele cailor sălbatici/ ne ard urmele/ devin îmbrățișări/ desfrunzit făcutul și nefăcutul de viitor/ cules sângele nostru în ciutura fântânii/ setea mustește ca o mlaștină plină de superstiții/ lacrima mamei hașurează clipa cu umbrele vâslașilor/ o lume rătăcită între șoldurile fricii“.

Sunt multe cuvinte care se repetă în mod voit, ca de altfel expresii întregi, iar această modalitate creează fluiditate poemelor, o curgere constantă și vioaie, indiferent de subiectul abordat: “felii de zgomot“, “lacrimi“, “ochii“, “fântâni“, “umbre“, “mirări“, “sângele“, “trecători” și altele asemenea. În plus, obsesiva “frică” revine în suburbiile sale, cu semantici bine strunite.

Timpul și spațiul sunt două coordonate vizibile explorate de poet. Timpul, pe de o parte îndepărtează, pe de alta, apropie, ca și când poetul ar privi mereu printr-o lupă, în funcție de nevoile inspiratoare. Spațiul este fie unul fizic, fie unul virtual, fără limite de vizitare.

În mod constant poetul aduce în prim-plan arhetipul orbului, acela care nu vrea să vadă, nu că ar fi cumva neputincios, bătut de soartă. Ori aceasta înseamnă o glugă de întuneric trasă pe ochi, opacitatea simțurilor. Poetul face o demonstrație lirică a tot ce poate fi mai nefolositor, negativist și iresponsabil în vremurile actuale. E acel “armistițiu între foame și frig“, sunt “plăceri punctiforme în ochii orbului“.

Pare o joacă repetarea, revenirea, recurența unor imagini, metafore, expresii, dar felul în care se succed este unul unic, ține de originalitatea poemelor. Iar Gheorghe Vidican știe să se joace poetic, așa cum imaginile se derulează, lunecă, apar/ dispar pe luciul oglinzii.

Chiar și iubirea poate fi savurată în poemele acestui poet altfel decât îți poți imagina, mai precis, în relație strânsă cu poemul, niciodată în lipsa lui: “de neînlocuit mirosul pielii tale din poeme ne înghițim/ sărutul pe nerăsuflate/ umple cu mirosuri lichide târziul din buzele noastre șocuri/ ale setei un mâine rămas în manuscris/… un exercițiu de imaginație sărutul/ un haiku marțian/ îl scriu pe trupul tău cu degetele orbului/ iubește-mă“.

Volumul de față ar fi putut să se numească Poeme postdecembriste o dată pentru că tratează subiecte subtile ale existenței de după ’89, a doua oară pentru că poetul subliniază adesea natura acestor poeme:  “în degetele orbului antologii cu poeme postdecembriste“, “decor postdecembrist în îmbrățișările noastre“, “diversiune postdecembristă pe buzele noastre“, “în loc de pereți prin sânge o iarnă pustie în oglindă poeme/ postdecembriste“, “singura plăcere a fericirii e să scrie poeme existențiale/ postdecembriste“, “un experiment postdecembrist” și altele pe cât de sincere, pe atât de convingătoare, de o intensitate sentimentală acută.

Poemele lui Gheorghe Vidican sunt sociale, arată obrazul, nu omit laturile umilitoare ale existenței actuale: cerșetori, trișori, război, victime, îndoieli, nimicuri, apucături apocaliptice, zbateri, iluzii, distrugeri, minciună, goluri, sălbăticie etc.

Despre frică, mai ales, este vorba în acest volum. Aceea care se extinde, care devine frica aproapelui, frica națiunii, frica planetei. Aceea care ia amploare și nu mai poate fi oprită: “crește strigătul precum durerea arde ca și un arc electric/ fricile tale fricile noastre“.

Un volum unitar, omogen, plin de conotații, scris în registrul grav existențial. Ce frumos se confesează poetul: “miros de pâine coaptă vârsta mea“!

E bine să-l descoperim!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 28 oct. 2022

(Revista Ateneu, nr.641/ 2023, pag.16)

Inundație cu iluzii tari/ Ottilia Ardeleanu

Cronică la: Hipnotice de Octavian Mihalcea

Dincolo de tăinuirea cheilor, Octavian Mihalcea ne introduce în lumina somnambulă a ființei, la o judecată a sinelui care vede și simte mai mult decât îi este permis. Sunt laolaltă “frământări și tăceri/ puls pe ritmuri tremurătoare“.

Poeziile din Hipnotice sunt șocuri, expresii ale unor întâmplări interioare pe care poetul și le aduce la suprafață spre vindecarea unor nereușite, unor plăgi încă în supurație, unor emoții neîmpărtășite și foarte dureroase. Angoase de orice fel sunt anesteziate și supuse unor operații de memorie, de suflet, de intimitate. Viața nu este decât un vertij. Revenirea la normal se face printr-o provocare a eului. De pildă, prin scris.

Incertitudinea joacă la scenă deschisă, după cum sunetul chopinian, solemn, pe cât de delicat, pe atât de antagonic prăbușirii fizice ori spirituale: “Chopin o seară sau două/ poate prăbușirea“.

Senzația de suspendare, detașare, destrunchiere este ca un început de trăire într-o lume ideală, desprinsă de teluric, de lut, de real: “corpurile sunt în spate/ mult în spate/ ecouri puternice“.

Orice frumusețe înflorește pe un păcat, asemenea unui cactus, “pământul e închis/ mai rămân/ doar icoane fluide“.

Poetul este în adâncă visare, un anestezic binevenit, vital, provocator de dependență pentru liniștea cuvintelor. Totul se așază cuminte, întrebător, în așteptare până când, vulcanic, un punct interior va sparge tăcerea, lava simțămintelor va izbucni, va curge, va acoperi orice loc, va face crustă și va durea.

Octavian Mihalcea se dezlănțuie în aceste versuri, deși ai zice că totul se petrece iluzoriu, în statusul cenușiu cervical, neuronal, ca într-o rețea tehnică stabilizată unde toate conexiunile funcționează normal, sub monitorizare continuă.

Vicisitudinea timpului e tot mai vizibilă, îl scăpăm printre degete, probabil și el e un vis, o inerție: “obsesia timpului/ simte pauza/ dintre lumi/ îndepărtarea“.

A scrie înseamnă înfiorare, exercițiu misterios, o psihanaliză necesară a transformării/ trecerii: “Porți ramuri încă verzi/ din spate răspunde cutremurul/ atracția era transparentă atunci// parcă afară din tablou/ vorbești cu cenușa// se înfioară mâna// exercițiu misterios/ de înghețat luminile“. În fond, cineva stă “lângă lemnul/ care ocrotește/ cărțile“! Există totuși și un zid între poet și lume, fiindcă a scrie “e și despre un zid/ pe care cresc/ flori cruci obraji loviți“.

Universul este o repetiție a trecutului în prezent, cam asta se deduce în hipnoticele trăiri expuse în doze mici, pătrunzătoare. Oglindirea, tot ca repetiție, poate crea imagini identice, infinite, “convoaie lungi“.

Poeziile din acest volum sunt fluide, alunecătoare, asemenea unor pești care scapă printre degetele scriitorului. Dar în același timp, pot fi nisipul care trece prin clepsidră numărând clipele pierdute ori clipele trăite intens. “Să fim doar/ transparenți/ înclinați/ spre mâine” se roagă poetul, spre a aprinde trupurile în deliciul cuvintelor.

Hipnotic, tot acesta compară fericirile cu gheare de feline, amprente existențiale!

Chiar și pietrele, luate în sens biblic, pot fi motiv de transparență a apropierilor, a aproapelui! “Mereu ceva între inimi“, punctează poetul, în cunoștință de cauză. Ori, dimpotrivă, sufletul poate fi locul “unde pierdem/ ceea ce de obicei/ va fi pierdut“!

Octavian Mihalcea conferă poeziei sale o puternică speranță în ciuda tuturor furtunilor care pot răsturna culorile vii și scoate la iveală triste, nostalgice, deprimante chipuri.

Întâlnim des motivul pietrei, al marmurei ca simboluri ale tăcerii, ale ieșirii din viu, din cotidian, din ființă. Iar peste acestea, sentimentul de plutire/ alunecare devine pregnant, ca soluționare a tendințelor de înmărmurire, de blocaj, de rece etern: “Cuprinderi căzătoare/ profil zburător apoi/ posteritatea fluidelor/ cetăți la crepuscul// imitam statui violete/ de care se spânzurau/ sulițe vechi/ și multe flori captive// era un tumultuous/ vis asediat“.

În orice fel de poezie, “rafinamentul deschide/ cele mai stranii oglinzi“! “Mereu e căutat extazul/ orgoliu care/ înconjoară gândurile” – conchide poetul, și înclin să-i dau dreptate!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 16 oct. 2022

UN TEATRU AL PROFUNZIMILOR

      Intitulat Când tac și tu mă asculți (Editura Junimea, Iași, 2021), volumul Ottiliei Ardeleanu pune în lumină o atmosferă lirică încărcată de dorința împlinirii, până la a cărei dobândire sunt parcurse încercări radicale. Flagelările au intensități puternice, tușe viscerale care impresionează. Elanurile iubirii se află în legătură directă cu fondul romantic al muzicii lui Brahms. Printre enigme adie tonurile unor cânturi neîntrerupte. Ca într-un teatru al profunzimilor, scena cărții e populată cu transfigurări eclectice, imagini proprii subiectivității poetice în expansiune. Frământările realizează speciala sinteză cu gesturile pasionale adânc cromatizate. Ottilia Ardeleanu estetizează dramele ce apar inevitabil, lacrimi hipertrofiate în oglinda clipelor. Solitudinea ființează într-o zodie selenară pătrunzătoare. Fluidul vital este animat de febrilități turbionare. Intervin ritualuri picturale în siaj saturnian: în fiecare seară/ împăturesc viața într-o/ cutie atât de ușoară încât/ n-ai spune că înlăuntru se află/ oameni // îi studiez așa cum/ stabilești dimensiunile unui/ portret/ creion distanță focalizare/ trasez contururi/ cu ochi de forma soarelui/ și gene din crengi de nuc// tot mai îngroșate/ lacrimi diluează culorile/ de miere// zâmbetele par/ vrăbii din inimă ciugulesc/ până când cineva pune/ capacul și/ închide toate nuanțele// fiecare pleacă în vremea lui/ ducând o cutie/ asemănătoare (guașe). Prezentele poezii de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu etalează accepțiuni spirituale cuprinzătoare. Un fenomen adictiv dorit influențează totul, proiectând fericiri inefabile. Pe de altă parte, fecunditatea athanorului sintagmelor lirice invocă furtunile. Poeta se raportează și la plurivalente valori suprareale atunci când este vorba de teritorii problematice. Au loc interiorizări crepusculare, cumva o replică la teroarea timpului. Pe acest fond sunt imaginate anumite sepulcre neatinse de acuta vremuire. Ecourile bacoviene au consistență translucidă: ninge pesimist insistent agale/ pe ulița memoriei rătăcesc/ umbre dintr-un trecut prea îndepărtat// de alb mă tem ca de orice părere de rău/ un gând strivește solitudinea în voaluri încrețite/ niciun suflet căruia să-i sari de gât// câteva sincope de aer mă urmăresc/ gerul se face oglindă și revăd/ amintiri cu noi// scârțâie căutătura înapoi/ cu fiecare pas un efect special// trăiesc și azi în ninsoarea unui felinar/ înghițit de timp împrăștie lumina rece și/ trist peste forma mea nehotărâtă/ un infinit ridicat în picioare/ coloană printre fulgi/ năluca unui bărbat mi-aține calea/ nu-i zăresc decât ochii două păsări/ mici îmi ciugulesc lacrimile de gheață (într-un decembrie). Sufletul poetic se adecvează unei condiții situate între sacralitate și mundaneitate. Muzica sinelui consonează cu primordialul joc al lui Eros cu Thanatos. Mătasea romantismului învăluie poeziile din volumul Când tac și tu mă asculți. În numele iubirii au loc metamorfoze, înflăcărări dorite a străluci perpetuu. Imensități acvatice protejează acest maximal trend cuceritor. Idealul libertății e mereu îmbrățișat cu pasiune, asigurând calea spre ascensiuni rafinate. Există momente când negura mării amenință să aneantizeze tot ceea ce fusese edificat la nivel emoțional. Nuanțele de roșu vor fi adeseori absolutizate, odată cu insurgența sentimentelor. E sesizabilă aura particulară a celui ales. Modificarea percepției temporale se racordează anumitor legi misterioase ale visului: mă tem să nu-mi frâng dimineața asta crudă/ mă aplec ușor peste liniște să nu o trezesc/ e plăcut să asculți cum crește acest minut/ făcându-se oră/ întreaga plantație de ore devenind câmpul de/ lavandă/ în care nu mișcă decât imaginația mea/ la limita cerului înfometat de soare/ un trandafir își spală în rouă petală cu petală/ de parcă ar fi obosit întreaga noapte iubind (plantația de ore). Pentru că uneori apar și episoade acute ale deznădejdii, ambientul sufletesc este predispus la metamorfoze greu interpretabile. Aici totul stă sub pecetea unui curaj nedisimulat, cu profunzimi asumate plenar. Poemele de dragoste ale Ottiliei Ardeleanu au fără drept de tăgadă vocația dezmărginirii. Metaforicele esențe tari determină multiplicitatea abordărilor hermeneutice: tragi călimara în ideea iubește-ți aproapele/ cauți o pasăre pe cer și o ademenești cu semințe/ o lași să se sature/ să-și șteargă ciocul de iarbă până se face verde/ o prinzi de-o aripă și îi smulgi o pană/ ea țipă în timp ce se înalță cu viteza burghiului/ aerul cade fulguit și dacă pui ochiul la capătul/ tulnicului abia format vezi lumea de dincolo/ înmoi pana în cerneala cerului din călimară/ și te apuci să scrii pe muchia lunii/ poezia de dragoste a acestui perete de inimă (toate scoase dintr-o carte).

OCTAVIAN MIHALCEA

Vântoasa

În revista Ateneu de vară, nr 635-636, apare cronica mea la FÂNTÂNĂ ÎN CER, roman de Diana Dobrița, Bîlea:

Romanul Dianei Dobrița Bîlea, Fântână în cer, este de o senzualitate incredibilă. Adâncimile erosului sunt întocmai ale unei fântâni, cu apa cea mai limpede și rece. De aceea, și fântână în cer, adică de-a-ndoaselea, pentru că, de fapt, autoarea reliefează ardența și nu frigiditatea unei trăiri în intimitate, în goliciunea simțămintelor.

Într-o lume bazată încă pe incantații, mitică și ciudată, autoarea inserează momente suprareale, imagistică de moment, inventată. Frazarea este metaforică și incitantă. Te întrebi ce mai poate urma în logica și viziunea autoarei.

Arealul ideatic cuprinde cel mai adesea ce nu te aștepți.
Starea de seducție planează pe toată întinderea romanului, ce-mi place este că autoarea folosește un vocabular subtil și o metaforă savuroasă, grăitoare, fără a depăși limitele unei anumite pudori feminine.

Aurora, protagonista, trăiește un acut sentiment de singurătate, deși profesia ei o ține în mijlocul oamenilor, identificând și mângâind suferințe de tot felul. Timpul liber este piatra semiprețioasă a tinereții sale.

Însă, rolul său principal este dedublarea. Avem de-a face cu două Aurora, cea reală și cea imaginară, ca și când acțiunea s-ar petrece în oglindă.

Ca și cum am avea o Aurora vie și una moartă urmărindu-se permanent una pe cealaltă. Tocmai aici vorbim de originalitatea scrierii Dianei Dobrița Bîlea.

Aurora trăiește pe dinăuntrul său și pe dinafară. Când vrea să fie una, închide toate porțile. Când vrea să fie cealaltă, deschide toate porțile. Fiecare poartă însemnând curiozitate, cunoaștere, sentiment.

Acțiunea în două planuri paralele este inițiată de momentul incendiului casei în care protagonista locuiește împreună cu mama și două mătuși. Motiv pentru autoare să facă tot felul de scenarii care mai de care mai neobișnuite și mai interesante.

Ce este de considerat este că Aurora cea adevărată dorește să-și trăiască toate fanteziile conștientizând că se întâmplă ceva misterios cu sine. Aurora se întrezărește într-o altă Aurora de care, de altfel, este obsedată, tocmai din motivul că îi este opusă, fizic și psihic: “Cealaltă apărea ca o nălucă, încercând să-i inoculeze ideea că era ea însăși.”

Punctul forte al Dianei Dobrița Bîlea este portretistica. Ai impresia că admiri un tablou, într-o galerie de artă, iar portretul pe care îl privești destăinuiește, în amănunt, orice despre personajul pictat. Ori, asta este măiestrie! O dovadă doar: “Se întâmpla să se afle chiar în fața oglinzii din hol și spusele femeii îi împinseră privirile înainte. O întâmpinară doi ochi cu cozile trase puțin în jos, ca două crizanteme cu eflorescențele apăsate de rugina unei toamne târzii, nasul în vânt, inexpresiv, gura cu buze aproape egale, nici subțiri, nici cărnoase, pe care se putea ghici un fel de surâs, rod al unei permanente nehotărâri, o părere de bărbie și obrajii prea rotunzi, pe care câțiva pistrui desenau linii frânte.”

Acțiunea romanului dispune de multe scene: incendiul, tentativele de viol, leșinul, demisia, sărbătorile tradiționale, conversațiile cu cealaltă, aparițiile/ disparițiile lui Galateu, răpirea de către nebunul satului și namila de pădurean zis Fericitul și legarea ei de un copac, scena visului din vis, dansul flamenco, conversația cu bunica Aminei aflată la un pas de a trece cu luntrea lui Charon apele Styxului Dincolo, dar amânând fiindcă n-a făcut prea multe fapte bune care să atârne greu la judecată, casa bântuită de spiritul profesorului Ilie, cel sinucis, pe care nu-l putea vedea nimeni în afară de Aurora, ghicitoarea în palmă și altele la fel de incitante, Diana fiind o ageră regizoare a scenelor, îmbinarea dintre întâmplări fiind tenace realizată.

Între sentimentul de admirație și cel de invidie, Aurora este nevoită să-și dea demisia de la azilul de bătrâni, voind să schimbe ceva în viața ei și să scape de toate abuzurile managerului.

Cele două Aurora vor fi mereu în contradicție. Una este prea grasă, cealaltă este prea grațioasă. Între urâta și frumoasa Aurora există mereu o conversație nu prea convenabilă. Cea durdulie lucrează ca asistentă, la azil, cea suplă, ca designer, la o casă de modă. Cum nu se poate mai specific. Iată că autoarea le plasează inclusiv în locuri de muncă adecvate aspectului lor exterior. Comutarea de la unul și același personaj aflat în ipostaze diferire este pusă pe seama amneziei protagonistei, pentru a înlătura orice bănuială asupra manifestărilor acesteia.

Bărbatul aflat în centrul atenției singuraticei Aurora este Galateu, “de la Galateea lui Pygmalion”, adică de fapt, Ilian. De ce îl numește așa pe Ilian devine o enigmă: “Când voi descoperi de ce te-am supranumit Galateu, voi ști mai multe despre mine, despre cine sunt eu cu adevărat, sunt sigură!”. Sau, Codrin cel vrăjit în dansul ielelor, “ursitul”. Ori, Elias, cel care emana prin toți porii o virilitate care se citea din privirea mândră. Iliãs, poate, cu dorul lui năprasnic. Și nu fără Ștefan, cel care ar fi vrut “s-o subjuge cu mult visatul coup de foudre”. Oare, câți bărbați întruchipa un singur Galateu?! Dar ea cine era? O bailaora în rochie flamenco? Femeia deposedată de burka?! Era cumva femeia fără spațiu și timp?!

Trecerea din material în imaterial, înlocuirea spontană a unei Aurora cu cealaltă mi se par aidoma teleportărilor din filmele stargate, fantasticul imprimat de Diana Dobrița Bîlea fiind mai degrabă de natură tehnologică decât de natură basmică.

Ca să coboare în basm, autoarea ne servește cu leacuri ori vrăjitorii numai de oamenii de la sat știute bine și date mai departe altor generații: “Nevasta lui Vasile, Luminița, avea deja în gând vreo doi holtei pentru musafira lor, în timp ce tușa Stana, după ce o puse să sară peste un foc pentru alungarea răului adus fără voie odată cu vestea recentei morți a mamei sale, pregăti nepoatei un săculeț în care îndesă puțin leuștean, puțină iarbă creață și un vârf de cuțit de odolean pentru a o feri de flăcăii de pe altă lume și de alte ispite erotice.”

Tot pe linia superstițiilor se încadrează și ideea fetei de a scrijeli înițialele A, de la Aurora, și G, de la Galateu, pe doi căței de usturoi pe care îi străpunge cu un cui, îi înfășoară într-un petic roșu și ulterior îi îngroapă la rădăcina unui copac unde nu ar ajunge să sape nimeni vreodată, spre alungarea spiritelor rele care îl țin deoparte de ea pe acest Galateu pe care pretinde că l-ar fi creat chiar ea.

Romanul Dianei este o scriere de intensitate a iubirii, cu multă poezie, cu inserții de aforisme și sintagme de înțelepciune aduse din vremuri străvechi, întețind epicul cu fantasme și fantezii. Elemente tradiționale precum aprinderea focului “purificator” prin frecarea a două bucăți de lemn dintr-un brad trăsnit sau ritualurile mitice precum hora ielelor “mai mult sau mai puțin îndurătoare” dau plus de farmec istorisirilor din acest roman.

Fântână în cer îmi sună a nuntă în cer eliadescă. Efectul de himeră a celui iubit, a celui nelumesc planează asupra întregului demers liric și epic. Uneori, am senzația că citesc Luceafărul eminescian, atât de des aduce autoarea, alături de întâmplări și personaje, Soarele și Luna.

Baladescul impregnat în acest roman conferă acea contopire cu natura, indisolubilă: “Îi însoțiră rugăciunea vântul plângând din fluierașele crengilor, jelania păsărilor strânse roată în coroanele copacilor din jur, tânguitul gângăniilor de după ușile de pământ ale adăpostului lor dintre ierburi și câteva picături de ploaie sau de lacrimi căzute din ochii cerului.”

Laitmotivul visului este unul pregnant. Nemuritor. Este ca și cum fără vis nimic din frumosul lumii nu ar exista. Fiecare personaj este o plăsmuire a lui însuși. Cealaltă Aurora este ivită mereu din vis, o nălucă, o fata morgana. Asemenea este Galateu. El apare și dispare în momente-cheie. Situarea în vis, de cele mai multe ori, dă senzația unei continue amintiri care se plasează în prezent, un fel de liant între ce a fost conceput în vis și ce este trăit în realitate. Visul se trage uneori din năluciri, din fantomatic, așa cum e cazul profesorului Ilie al cărui spirit bântuie casa în care a trăit și cu care doar Aurora poate comuica, Diana Dobrița Bâlea atribuindu-i acesteia puteri supranaturale.

Viața Aurorei este o enigmă indescifrabilă și mai ales apăsătoare, după cum susține chiar ea. Nălucile ei sunt toți acei bărbați umbriți de Galateu.

Aprofundarea dumnezeirii este un alt aspect al revelației Aurorei pe care autoarea îl pune cel mai aproape de Stanca, bunica, îngenunchiată într-ale rugăciunii și izbăvirii.

Aurora este totuși, după multe încercări, singură. Este poate cheia acestui roman, și anume că, singurătatea creează uneori fantasme.

Numai că, “singurătatea este soarta spiritelor superioare”, după cum afirma Arthur Schopenhauer!

Ottilia Ardeleanu, Năvodari, 8 iunie 2022