contondentă

ai zice că în lumea asta nimeni nu mişcă. uşile sunt grele şi scârţâie îngrozitor. se trântesc sictirite. cu o faţă întunecată de resentimente. cu cealaltă, fadă. şi dacă încerci să intri, e riscul tău. unii îi spun fatalitate. sunt mulţi cei care penetrează cu forţa. găsesc oameni cu zâmbet de parcă ar fi bine îmbrăcaţi şi oameni care se încruntă ca şi cum ar fi goi. nimeni nu se dă la o parte când îţi faci apariţia. în loc să-ţi întindă o mână, proptesc un picior. cazi în acelaşi întuneric de antracit. cu un ţipăt lung cât un tren comunist. ţi se pare că la un capăt cineva flutură un fanion. de o culoare, oricare. una care dă impresia de neastâmpăr. şi toţi aceia, ciorchini înlăuntru, pe scări, deasupra, pretutindeni, mergând spre nicăieri, îşi agită palmele.
deodată, mii de ochi de antracit, de trupuri de antracit, de şepci de antracit, de cuvinte de antracit mă văd, sar, se aruncă spre mine, se zbiară, mă şuieră, mă îmbrâncesc, mă lovesc, mă calcă în picioare, mă sparg ca pe o vitrină, mă violează ca pe o conservă şi sângele antracit curge din mine aşa cum ar trebui să curgă iubirea. lumea este de antracit. străzile, copacii, maşinile, oamenii, aerul şi tot ce mai poate avea contur.
am inima de antracit. nu simt nimic. doar scârţâitul uşilor masive. şi o tăcere violentă.
desfigurată.

(30 nov. 2011)

Advertisements

noapte albă de Ottilia Ardeleanu

ne-am văzut şi timpul s-a spart în fragmente
ai călcat stropind trecătorii care
s-au împrăştiat printr-o minune

nu putea să fie totul de sticlă
din moment ce
ne ciocniserăm atomic
scăpasem paharul şi vinul
îşi răsturnase culoarea
peste chipul meu

aşa de puternic era sentimentul încât
o maşină de epocă s-a contorsionat când
s-a lovit de tine

m-am speriat vitrina s-a făcut zob ca timpul
eram doi oameni ciobiţi
din cioburile noastre păsări de cuarţ
trebuia să ne întregim

câtă vreme stăruiam într-un sărut iluzoriu
mă urmăreai descompunându-mă
în aroma unei priviri cât o

(20 mai 2011)