la taifasul cel de taină

Dumnezeu a venit la mine la uşă
mi-a cerut un pahar cu apă şi n-am avut
credeţi-mă nu mai puteam de ruşine
şi i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e
pe bani şi câteodată nu e că
e campanie fură ăştia ca să ne-o vândă
pentru un vot iar noi ne rugăm
să plângi să strângem Lacrimile în găleţi
să ne spălăm de păcatele noastre şi ale lor mai
ales

şi pe urmă tot eu
Doamne stai cu mine în hainele astea
de-o veşnicie până

uite ce îndrăcit
plouă

Ottilia Ardeleanu

(21 mai 2012)

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

Advertisements

oamenii din care faci parte de Ottilia Ardeleanu


Te uită! Din clipa în care nu le mai arăţi că exişti. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic şi telefonul, apartamentul sau sufletul…
Te-ai lepădat de tine şi ai păşit în ei. Curat. Şi definitiv. Într-un spaţiu nou pentru tine, cel care trebuie să construieşti. Şi într-un timp care abia începe. Tot pentru tine.
Ai pus temelia. Încredere. Cărămidă după cărămidă până la acoperişul cu poartă spre cer. Pentru visuri care nu mai încap în niciunul. Zidirea înţelegerii se face cu scrupulozitate. Ingredientele sunt scumpe. E nevoie de sacrificiu. Leoaica din piept. Sare dintr-odată când e vorba de miros de oameni. Cu riscul primirii loviturii oricărei săgeţi. Pentru sângele acela iute, rece şi nepotolit… Viaţa clocoteşte. Atât de repede încât, aproape că se evaporă şi nu apuci să-i simţi gustul.
Mai trebuie aşezat şi pragul peste care nu poţi trece oricum, fiindcă aici se despart ori se împreună lumile. Aici începe ori se termină realitatea interioară. Tu şi ceilalţi…
Când ai trecut pragul unui om se cheamă că ai pătruns între pereţii unei taine. Ai luat o piatră în gură… Ai adus lumină. Propria lumină. Şi viaţa a renăscut. Încă o dată. Iar tu te-ai bucurat.
Însă nu te opreşti aici, laşi semn şi mergi mai departe, mai treci un om şi încă unul… Mai trăieşti o viaţă şi încă una… Mai înalţi un vis şi încă unul…
Apoi, vine o vreme când simţi că trebuie să te aşezi pe propriul pământ, cât mai e reavăn. Să-ţi ridici propria construcţie. Să te recompui. Să te înalţi deasupra ta până nu ai obosit. Şi atunci, tai toate legăturile cu lumile create, ca pe nişte cordoane ombilicale.
Te vei fi aşteptând să auzi vreun scâncet?! Să te cheme cineva pe nume?! Să-ţi treacă pragul, ritualic?!…
Oamenii nu sunt teofanii!

(11 iulie 2011)