îmbibate cu tăcere

luminile oraşului ne prind în plase de fluturi
ne zbatem în ele şi nu putem ieşi
avem viaţă scurtă
un fel de carpe diem

străzile merg din una în alta ca un zid care se vede
de pe lună suntem infraroşii
ne iubim
pe o anume frecvenţă
de mână clădirile se fac mici
în umbrele noastre
sunt lucruri nespuse

muzica se lasă în flaute de nori
strânşi în palme întocmai unui nod în care
păstrăm iubirea o mică rezervă pentru zile aprige

alergăm prin hexagoane viaţa curge miere
şi lapte se lasă dimineaţa în ochii lumii
care încă mai crede în
filozofi
noi avem nălucile noastre
ne ţin de urât
aceleaşi gânduri fac zmeie cuvintele
să nu se prăbuşească

Ottilia Ardeleanu

(14 august 2015)

faţă în faţă

ştii cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adânceşti în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poţi ieşi
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat totul

tăcere
vulturul ăsta se roteşte deasupra oceanului
forţele tale pe cale de dispariţie acolo sunt distruse

nu-mi face bine să fiu prinsă lăuntric
precum igor
prietenul meu care lucrează non-stop
şi nu-l înţeleg
pentru ce atâta chin să dai mătase vieţii
să se rupă atât de uşor în două

printre broderiile lui văd cerul într-o plasă
pe spinarea unui gând care mă aleargă

tu nu eşti nicăieri
dincolo de locul ştiut
soarele
arde ultima mea dorinţă

mă mai gândesc dacă este un poem de dragoste

dacă tăcerea se învredniceşte să ne ocupe timpul
dacă nimic nu ni se mai întâmplă şi asta ne este foarte la îndemână
dacă între noi adevărul a devenit de mult iresponsabil şi nu mai merită să-l numim adevăr
dacă nicio emoţie nu mai anticipează cuvintele noastre
dacă iubind aceleaşi lucruri creştem o distanţă sănătoasă în oricare sens
dacă urând înseamnă să ne impunem a fi ceea ce nu suntem de fapt
dacă ce se apropie de noi sub forma viitorului seamănă cu o lebădă neagră
dacă din acelaşi om fericirea plagiază tristeţea

mai mult ca sigur că viaţa n-a izbutit cu noi

Ottilia Ardeleanu

(28 nov. 2013)

în timp ce tăcerea îmi sparge timpanele

trăiesc pe o iluzie
ca pe un pământ al meu
deasupra se adună stele la taifas

tot aştept să mi te întâmpli
unii au aflat dinainte şi sunt
pregătiţi cu ochelari şi tot felul de lucruri
pentru ceva inimaginabil

dacă sentimentul acela s-ar apropia
aş încerca să-l îmblânzesc
am vorbi despre dispariţia singurătăţii
ca despre mamuţi
umăr lângă umăr

mă învârtesc în jurul ei
cu nerăbdarea unui fus

între timp
dorinţele cresc verzi dar
la capătul lor
existenţa vine cu viteză
de cometă
spre mine

aş sădi un copac
să-mi lase gust ionatan

şi cine ştie ce
aş mai face

Ottilia Ardeleanu

(17 martie 2012)

ultima dată luna era plină

iubirea nu mai are sunet
nici când stau cu urechea
lipită de pieptul tău

după ultimul concert
mi-ai spus că
s-au rupt strunele
lira trebuie schimbată
totuşi n-am vrut să
cred

există o femeie în mine
îi convine această locuinţă
confortabilă
inima mea închiriată de
ceva vreme

a uitat să-şi plătească şederea
s-o gonesc mi se pare inutil
m-aş simţi oarecum
întunecată

măcar ne suntem

mai degrabă
sfătuieşte-mă cum să nu
rotunjesc tăcerea între noi
lună plină

Ottilia Ardeleanu

(23 ian. 2013)

de vreme închisă pe dinlăuntru

pot să aleg să rămân
în hruba nemişcată şi strâmtă
cu spaima adeziv abuziv

să evadez ar însemna
moartea prin înghiţire

cu vântul în faţă
cam şubredă şi cam întunecată
înconjurată mocirlos

întreaga şedere interioară nu este decât
o dâră de sentimente cărate cu
o găleată ciuruită
pe drumul de a mă construi

trăieşti şi te lupţi să rămâi om în timp ce
singurătatea uite-o se întinde neruşinată
până se pierde împrejurul altui om
poate că acolo se află ceva ce m-ar putea face
să nu mai am faţa asta de momus
să mă dau jos
din propria tăcere pe care am şifonat-o destul

încep să ţip inconştientă
speranţa nu se va apropia atâta vreme cât
mă las strivită de frică

am obosit să privesc mlaştina care
malaxează timpul viaţa
de noroi mi-am şters memoria adică oamenii
şi miroase ticălos a singurătat

Ottilia Ardeleanu

(29 oct. 2011)



and… for me this:

“I have made this letter longer, because I have not had the time to make it shorter.” – Blaise Pascal

pentru o viaţă sănătoasă economisesc oameni

am început o dietă de prietenie
telefoanele pe off sms-uri nu
mailuri neverificate
evit facebook-ul
cele câteva scrisori lâncezesc în uitare
la serviciu sunt distantă
nu mă mai las impresionată
de nemulţumirile generale
de aere şi autosatisfacţii
pe filozofi îi ignor
chiar şi pe igor l-am lăsat să plece pe fir
şi dacă mă înţelegeam cu el prin tăcere
nu am decât să mă tac singură
de-acum
toţi îmi spun că
am slăbit prea mult
relaţiile
au dispărut ca lipidele

Ottilia Ardeleanu

(28 dec. 2011)

evadare


sap aerul dintre noi
pe linia vieţii
palmele îmi sunt bătătorite

respir destulă tăcere

iubirea se zbate după un cadran de ceas
mecanic

depărtarea umple tunelul
într-o lumină icterică
mă târăsc

singurătatea are gratii

Ottilia Ardeleanu

(1 ian. 2012)

octombrie cafard de Ottilia Ardeleanu

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăţi de trupuri. senzaţia de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul mortificat, înţepător până la sufocare. durerea oceanică din pieptul meu. toţi acei oameni înghiţiţi, smulşi din inimă, răpiţi din toate ale lor, din gânduri, din iubire ca pe singurul lucru la care mai tânjesc. învârtejiţi. şi expulzaţi cu tot cu rărunchi. în afara percepţiei mele. golul prefăcut în mine prin torsionarea şi împrăştierea sufletelor, dislocarea de cuvinte, de limbi, de fălci. ca şi când fiecare şi-a strâns tot ce a mai putut. s-a strâns pe sine. în sine. m-a părăsit definitiv. simt doar gustul sărat al apei care îşi loveşte valurile de buzele mele şi delirul spumelor. murmur numele voastre sau poate vântul îmi şlefuieşte cuvintele şi le fluieră în vreme ce mă zbat în clipa asta de viaţă intrată ca un os de peşte în gât şi sângerez mici talazuri. nimic nu mă mai mişcă. totul mă apasă.
tăcerea. cât o spaimă umple lipsa voastră.
tulbure.

(17 oct. 2011)