„melancolia este fericirea de a fi trist”

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea

Ottilia Ardeleanu
(5 august 2015)

H

aş vrea să plouă
dar azi parcă nu e toamnă pentru mine şi
soarele ăsta mă arde în suflet
un bărăgan
lumina clămpăneşte de pereţi
un pom cu frunzele lui cărora li se numără zilele
umflă perdeaua îmi lasă neliniştea de mătase
strâng în mine câteva lucruri să nu le uit

nu ştiu ce prognoză voi îmbrăca
adesea mi se întâmplă invers
pare că eşti totuna tocmai când nu

vino mai aproape îi şoptesc sinelui
de parcă l-aş pierde

el se joacă
el râde
îmi face cu ochiul
aleargă în jurul meu până
ameţesc

o pasăre curată triluie ceva curajos
of de-aş înţelege-o
ar fi ca şi când aş descoperi de ce
un spirit trebuie mai întâi rănit
ca să i se cunoască valoarea

ştii tu cât de greu îmi este să fac bagajul
către spital

Ottilia Ardeleanu

(19 sept. 2014)

octombrie cafard de Ottilia Ardeleanu

ca tăcerea din nămolurile încâlcite în odgoane, scânduri, parapete, trupuri, bucăţi de trupuri. senzaţia de lipire, de năclăială, glisare continuă, instabilitate. plagă peste plagă. aerul mortificat, înţepător până la sufocare. durerea oceanică din pieptul meu. toţi acei oameni înghiţiţi, smulşi din inimă, răpiţi din toate ale lor, din gânduri, din iubire ca pe singurul lucru la care mai tânjesc. învârtejiţi. şi expulzaţi cu tot cu rărunchi. în afara percepţiei mele. golul prefăcut în mine prin torsionarea şi împrăştierea sufletelor, dislocarea de cuvinte, de limbi, de fălci. ca şi când fiecare şi-a strâns tot ce a mai putut. s-a strâns pe sine. în sine. m-a părăsit definitiv. simt doar gustul sărat al apei care îşi loveşte valurile de buzele mele şi delirul spumelor. murmur numele voastre sau poate vântul îmi şlefuieşte cuvintele şi le fluieră în vreme ce mă zbat în clipa asta de viaţă intrată ca un os de peşte în gât şi sângerez mici talazuri. nimic nu mă mai mişcă. totul mă apasă.
tăcerea. cât o spaimă umple lipsa voastră.
tulbure.

(17 oct. 2011)