femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

da prin satu ăsta aproape nici ţipenie

bună ziua

bună zâua da a cui eşti fată
nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiţă
de ţâne pe-a lu savu ăla de vindea şi pe dracu la târg marţea
ăla fată cum să-ţi zâc eu de stă peste drum de mariţa pocita de i-a fugit bărbatu de pin bătătură
cu una din alde simigiu na că uitai cum o strigă frumoasă de se topea tot satu dupe ea

nu
da nu fi şi matale aşa de curioasă

aha fire-ai să fii
a lu bicică eşti cu postrunga aia-ntre dinţi

oleu ţaică pă cică ăia-s nişte iubăreţi

i-auzi şi ce e rău

păi nu
(şi flori de cireş se scuturară peste obrajii ei)
da lasă că nu mă ghiceşti matale cu una cu două

oi fi de-ale lu didu că tare te ţii mândră
hai du-te unde te-oi duce da nu cumva să treci napoi să nu dai şi pe la baba
să-ţi dau o mână de corcoduşe să acreşti ciorba
că iote ce mari crescură

bine oi trece să mă spovedesc

mulţumită
îşi legă baticul sub bărbie
şi se duse-n singurătatea ei
cât gospodăria

Ottilia Ardeleanu

(8 mai 2012)

mă îndrăgostii a doua oară da nu-mi pare rău

mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii
când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie
că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele
viaţa nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz
scot cartea şi şterg râsete de fereastră
(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare
să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit
într-un petec de hârtie inima saltă ca un cocostârc

iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus
că de m-oi întoarce nici că aş mai cunoaşte picior de om
să vă spui şi eu una de pe la noi pe când prinseseră băieţii
să mă privească galeş de tot

mai trecea câte-un camion pe la noi pe uliţă
copii fără minte ne agăţam de scara din spate că mergea încet
aveam timp să ne prindem şi ne plimbam şi noi de
până în ziua când a zbierat ţaica leana care abia se mişca de grasă
aoleu săriţi că-mi moare fata ce mă fac acuuum
unchiul învăţător în sat om harnic şi respectat a sărit de sub şopron
(că meşterea şi de ălea mecanice) nu era vrăjitor nu
a sărutat fata zdravăn o dată şi încă o dată o apăsa pe piept tremurau toţi
atunci văzură şi băieţandrii ce şi cum
s-a sculat din morţi dora că aşa o chema se închinau babele scuipau în sân
săreau ăia mici ca mieii

ce vremuri

tare m-am depărtat pe aici pestriţă lume
he he avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că
nici din trei oameni nu mai găseşti doi de acelaşi neam

oare dacă m-oi întoarce vreodată voi mai găsi ceva din ai mei
m-o mai şti cineva

că tot spuneam
să nu-mi fac prea mari iluzii

bine că mi-a rămas el
soarele la namiază

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2012)

meşterie

oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent să nu deranjeze moartea
o lăsa să intre să se asigure că îi încap şi picioarele
că stă comod cu mâinile pe piept răstimp îi vorbea
stai fetiţo să sculptez câteva flori nemuritoare
să fie din partea mea când te-oi duce
următoarea zi
oamenii din sat plecau dimineaţa se-ntorceau seara
el bocănea atent încă o moarte arvunise
lemnul de esenţă pentru veşnicie
o lăsa să se aşeze cât e de lungană
să fie sigur că se potriveşte măsurilor

în câte-o zi vreunul mai grijuliu venea
să trăieşti neică am şi eu pe-a mea pe-aci
aş lua-o acasă cine ştie când mi-o spune
pregăteşte-te de drum şi hai

dormea omul cu femeia de-o parte şi de cealaltă
moartea pleca de dimineaţă şi până seara
niciunul nu se mai întorcea

Ottilia Ardeleanu

(31 august 2013)

singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă

moartea stătea lângă mine
îşi făcea timp din viaţa ei
de unde să ştiu eu că mă păzeşte
să nu cad în fântână ca ai lu mitrache
ş-ăl mic ş-ăl mare
făceam poze pe prispa lor când eram de şcoală
că aveau nişte liendri mari şi îmbobociţi o minunăţie
ne aşezam noi pe lângă ei cu zâmbete din alea
să ne aibă părinţii pe când trebuia să plecăm la oraş
să ajungem mari
nu ştiu de ce spuneau aşa
mari ajungem toţi numai că unii părinţi rămân cu sufletul
cum rămâne câmpul după seceriş

mă păzea şi îşi făcea de lucru prin bătătură
seara dădea pagina lui cioran
dar nu era chiar aşa de deprimată
uneori mi se părea că se veseleşte ceva în jurul meu
dădeam vina pe cei care se întorceau în târziul satului fluierând

am plecat de mult din locul acela cu
oameni buni ea lângă mine şi niciodată nu i-am dat bineţe
mi-e că odată se supără
suie în maşina cu geamuri fumurii şi pleacă
în străinătate

OttiliaArdeleanu

(30 iulie 2013)

and…for me this:
“Dreams are illustrations from the book your soul is writing about you.”- Marsha Norman

când să crapă de zâuă e vai de capu omului

iote pe-ale trancă
ion mitică floarea toader goriţă ileana gicu oana fane miţa
cu sapele la spinare şi copiii târâş dupe ei
mai din urmă vin şi vastica oprica toma cu vaca la căruţă

mărine mă mărine ce dracu faci mă în dud că nici nu cântară cocoşii
a dat strechea în tine mă

ei anică păi păzăsc satu

ce spui mă tolomacule că mi-e şî frică să nu te dai de-a berbeleacu
d-aci de pe cracă

da fă ce nu mă crezî

ei lasă-mă cu prostelile tele şî nu mai bulbuca ochii ăia de miel
de cine păzăşti mă tu satu

de ăia

care ăia mă
care

de ăia ai lu
neamţu

(şî soarele rămasă un timp dupe casă)

Ottilia Ardeleanu

(12 mai 2012)

da prin satu ăsta aproape nici ţipenie

bună ziua

bună zâua da a cui eşti fată
nu cumva a lu florea frate cu mitica din neamu ale ghiţă
de ţâne pe-a lu savu ăla de vindea şi pe dracu la târg marţea
ăla fată cum să-ţi zâc eu de stă peste drum de mariţa pocita de i-a fugit bărbatu de pin bătătură
cu una din alde simigiu na că uitai cum o strigă frumoasă de se topea tot satu dupe ea

nu
da nu fi şi matale aşa de curioasă

aha fire-ai să fii
a lu bicică eşti cu postrunga aia-ntre dinţi

oleu ţaică pă cică ăia-s nişte iubăreţi

i-auzi şi ce e rău

păi nu
(şi flori de cireş se scuturară peste obrajii ei)
da lasă că nu mă ghiceşti matale cu una cu două

oi fi de-ale lu didu că tare te ţii mândră
hai du-te unde te-oi duce da nu cumva să treci napoi să nu dai şi pe la baba
să-ţi dau o mână de corcoduşe să acreşti ciorba
că iote ce mari crescură

bine oi trece să mă spovedesc

mulţumită
îşi legă baticul sub bărbie
şi se duse-n singurătatea ei
cât gospodăria

Ottilia Ardeleanu

(8 mai 2012)

la cumpănă

aci căzură pe rând
maica ţaţa şi mumă-sa

dracu ştie ce le atrăgea până-n
fundu fântânii
da şi noi ne clătinam
când pironeam ochii
narcisist (ne spuseră unii şcoliţi)

nu ştiu cum scăpară toate
prin farmec

ce uscăciune
jucau paparudele cu bani în
coadele lungi de se zbăteau pe fese
când fustele înflorate se lipeau
pe forme de viaţă
scoteau vrăji din ele

dintr-odată începea să bubuie
o luam la goană pe uliţe
nu ne opream decât în
burţile goale ale caselor

o ghionoaie cu aripi mari
se cocoţa în vârful satului
de nu se mai vedea ţipenie

în urma ei o răpăială
ca la război lovea în ţigle
table pereţi şi cuvintele noastre
amuţite

uneori dădea cu piatră
pesemne eram plini de păcate
gândeam
câte păcate atâtea pietre
multe că satu era mare

nu înceta până nu
rămânea Dumnezeu
împăcat

bătrânele risipeau aproape toată
sarea
pe praguri

ieşea soarele şi
lumea
spăşită
ca el

Ottilia Ardeleanu

(2 aprilie 2012)

muicăăă

ale buricu făcură ce făcură
şi-şi luară picap

stăteau în deal
dincolo de fântână
prima casă

mărunţei da ai focului

cumpărară şi o placă
o puneau când pe o parte
când pe cealaltă

în fiecare duminică
a lu Dumnezeu
după ce sălta soarele
ca un policandru
auzeai
m-a făcut muica oltean
de se fălea toată mahalaua

oamenii se premeneau
ieşeau pe la porţi şi
tăifăsuiau despre una
despre alta

noi
ca argintul-viu

ce zile
oamenii lepădau încrâncenările
de parcă ar fi ferecat cele ale vieţii
în pătul sub porumb
ori în vreun cufăr
al pandorei


and… for me:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” Anais Nin