Şcoala din pădure

Recenzie: „La fereastra copilăriei” de Vali Slavu

Pe când eram un ghemotoc şi lucrurile roiau pe lângă mine ca nişte gâze, locuinţa de la ţară mi se părea un fel de căsuţa piticilor. Adulţii, nişte uriaşi care îngrijesc de păsări, de animale, de lumea celor mici.
Tata pregătea planşe pentru şcolari. Din ele zburau păsări cărora noi trebuia să le ţinem socoteala: câte au plecat, câte au rămas. Pe cutia poştală desenasem un iepuraş. El avea să primească de aci încolo scrisorile care veneau de prin lume, de la ceilalţi giganţi care construiau fabrici şi uzine, oraşe cu străzi, lumini, magazine şi tot felul de lucruri care aveau să ne rupă de copilărie…
Bunica făcea turtiţe pe plita sobei în timp ce ne spunea povestea lor. Bunicul ne ţinea pe genunchi de câte ori se întorcea acasă mulţumit că mai construise o casă într-un colţ de lume. Despre drumul cărămizilor, cum ajung ele să se prindă una de cealaltă şi într-o uniune desăvârşită să se transforme într-o casă, despre cât suflet şi câtă trudă pune omul în ridicarea propriului adăpost, nimeni nu mai vorbea ca el.
Cele patru zâne de (ano)timp îşi făceau de lucru prin grădină, prin livadă, pe câmp. Ne luau cu ele pretutindeni. Şi ne îndemnau să luăm seama!
În grădină aveam tot felul de paznici din piatră vopsită: un câine fără o ureche pentru că l-am lovit odată din neatenţie cu stropitoarea, un şoricel care ronţăia întruna dintr-un porumb fără să-l sfârşească vreodată, un pitic ţinând o lampă chiar pe poteca strâmtă care ducea la vie, o vulpe adulmecând viclean şi altele asemenea.
Peste drum crescuse o ciupercă mare. O şcoală cu teren de joacă şi câţiva copaci. Acolo, fiecare ne-am visat într-un basm, cu toate lucrurile şi toate vieţuitoarele frumoase, bune şi fermecătoare. Ne-am împrietenit aşa de puternic, încât niciodată nu aveam să ne uităm. Acolo ne-am îngrijit copilăria, am învăţat spiritul de orientare, să citim, să socotim, să cântăm, să dansăm, să iubim mediul înconjurător. Să ne iubim dascălii, acele personaje magice cu puteri miraculoase care ştiau cum şi ce să facă pentru a ne simţi iubiţi, ocrotiţi, importanţi în ceea ce făceam. Viaţa noastră era însăşi povestea din care apăream mereu voioşi, mulţumiţi, liniştiţi, senini.
Dascălul este un ziditor de oameni. Un modelator, un artizan. El foloseşte lutul cu răbdarea, îndemânarea şi mâinile lui Dumnezeu. Ştie cât şi unde să pună pentru completare, finisare. Este un designer care vizualizează, imaginează, proiectează, creează, modelează, prelucreză cu migală, cu dăruire şi cu puterea minţii, astfel încât „produsul finit” să fie unul de valoare: un copil format, cultivat, educat.
Câte (ne)reuşite cunoaşte el? Greu de (tran)spus! Cu siguranţă, drumul spre o Golgota personală nu este simplu de urcat…
Pe Vali Slavu o cunosc de câţiva ani. Ca om şi ca autor de poezie, fabulă, epigramă. Câştigătoare de mari şi importante premii. Autodidactă. Perseverentă. Perfecţionistă. Ambiţioasă. Mare iubitoare de suflete. Poezia ei este o poezie didactică. Este o poezie de joacă. O poezie în joacă. Vine în întâmpinarea elevului, îl ajută să citească şi să numere, să socotească fără a-l scoate din mirajul copilăriei, fără a-l supune la vreo corvoadă. Fără a simţi greul învăţării, dimpotrivă îi deschide apetitul învăţării, curiozitatea şi dorinţa de a cunoaşte. Poezia lui Vali Slavu este o poezie de plăcere. Ea apelează la lumea celor mici: animale, păsări, păpuşi, flori, natură în general, la tot ceea ce poate reda frumosul în ochii unui copil.
Titlurile şi ilustraţiile cărţii sunt foarte sugestive, atrăgătoare, îmbină limbajul şi culoarea adecvate vârstei foarte fragede.
Copiii se adună în jurul învăţătoarei, îi sorb cuvintele şi trăiesc cu toată fiinţa lor fragilă fiecare moment pe care aceasta îl evocă în versuri.
Vali Slavu face o prezentare armonioasă şi dulceagă a anotimpurilor. Primăvara este „Simfonie/ de culori,/ armonie,/ zumzet, flori,”- „Primăvară!”. Acest anotimp al trezirii la viaţă este însufleţit de fluturaşi, albine, greieraşi, gândăcei, păpădii.
Vara este descrisă poetic, are multe calităţi, putând fi un fel de vrăjitoare sau o artistă iscusită, aşa cum reiese din poezia dedicată „Ce este vara?”:

Vara e o vrăjitoare
Ce preschimbă, prin magie,
Spicele de pe ogoare
Într-o mare aurie.

Vara, mare pictoriţă,
Ia din curcubeu culori
Şi, cu har, în poieniţă,
Zugrăveşte fluturi, flori…

Vara e compozitoare –
Cu un tril de ciocârlie
Şi-altul de privighetoare
Ne compune-o rapsodie.

Ca poetă iscusită,
Vara, cu penel de soare,
Scrie slovă aurită –
Câte-un vers în orice floare.

Când cicoarea şi sulfina
Au, din rouă, diademe,
Ea transformă-n zori grădina
Într-o carte cu poeme.

În “Invitaţie la spectacolul toamnei”, de fapt, învăţătoarea noastră are grijă să prezinte câteva dintre legumele şi fructele pe care bogatul anotimp ni le poate dărui cu atâta generozitate şi astfel, copiii pot pune în “coş” pe acelea pe care le preferă sau pe care le au în curte şi grădină. Ei au posibilitatea să le descrie şi să se mândrească, în acelaşi timp, cu faptul că au participat la cules, fiind de ajutor.
Toamna este prezentată în poezia de mai jos ca un “spectacol” la care participă întreaga natură şi unde cei mici se află în calitate de spectatori:

În livadă e miracol:
Zâna Toamnă dă spectacol!
Pentru început, o pară,
În acorduri de chitară,
Va citi o poezie
Şi-un ciorchine care ştie
Multe melodii să cânte,
Va veni să vă încânte
Cu un joc la clarinet,
După care, în duet,
Mere coapte, parfumate,
Ce sunt foarte talentate,
Vin cu-un cântecel de dor,
Piesă veche, din folclor.
Vor sosi şi din grădină,
Ca isonul să îl ţină,
Doi cartofi şi-un pătrunjel,
Va urma un cântecel
Vesel, acompaniat
De-un taraf improvizat:
Două prune la vioară,
La ţambal, o roşioară,
Ceapa la acordeon,
Castravetele afon
Va cânta la baterie
Şi-o gutuie durdulie
Va veni c-o muzicuţă
Iar castana cea micuţă
Anecdote va citi,
Pentru-a vă înveseli.
La sfârşit, cam după-o oră,
Se vor prinde într-o horă
Frunze galbene, roşcate,
Ce de vânt vor fi purtate…
La spectacol să veniţi!
Vă rugăm să nu lipsiţi!

Urmează perioada în care se fac pregătirile pentru iarnă. Păsările călătoare îşi fac planuri de zbor, veveriţele şi alte animale îşi fac provizii pentru lunga perioadă sărăcăcioasă, de hibernare.

“Pregătiri pentru călătorie”:

Rândunicile-adunate,
Pe o sârmă înşirate,
Ciripesc, în gura mare,
Despre ziua de plecare.
Vor să hotărască data,
Pregătirile sunt gata.

Sau: “Veveriţa şi pregătirile pentru iarnă”, în care, pe lângă faptul că elevii iau la cunoştinţă cu ce se hrănesc animalele, Vali aduce în discuţie şi fenomenul dietei: cât, ce şi cum mâncăm:

“Îmi plac alunele, că-s bune,
Dar m-am gândit la o schimbare
Şi, pentru iarnă, îmi voi pune
Provizii bune de dietă:
Un măr, un morcov, zarzavat,
Căci ţin nespus la siluetă
Şi, de un timp, m-am îngrăşat.
Le-am adunat, cu multă trudă,
Aicea, lângă doi dovleci,
Dar, vai, atâta mi-e de ciudă
Că n-am şi eu, ca voi, un beci
În care să le pun pe toate,
Căci scorbura e sus de tot
Şi, cu atâta greutate,
Să urc în pom eu nu prea pot.
Dar mă voi odihni oleacă,
Iau, cinci minute, o gustare
Şi veţi vedea că o să-mi treacă,
Prin gând, ideea salvatoare.
*
O rezolvare am găsit,
Vă spun, îndată, ce-o să fac…
Ştiţi, dragi copii, ce m-am gândit?
Îmi fac o scorbură-n dovleac!”

Se observă că poezia lui Vali Slavu este plină de savoare, intuitivă, uşor de reţinut şi memorat. Este ludică. Uneori are înţelesuri voit înţepătoare. Este delicios umoristică, provoacă râsul şi buna dispoziţie.
Iarna este nelipsită dintre anotimpuri. Doamna învăţătoare ne prezintă prima ninsoare, dar nu oricum, ci din perspectiva unui pisoiaş pofticios care visează ca şi vrabia la mălai, ca şi câinele la osul cel mare:

“Primii fulgi”:

“Fulgi de nea pluteau în zare
Albi precum lăpticul,
La fereastră, -n depărtare
Se uita pisicul.
Pofticios, nevoie mare,
A ieşit voinicul
Să servească o gustare,
Că e bun lăpticul.
Dar dezamăgirea-i mare
Şi nici azi pisicul
Nu-nţelege de ce, oare,
I-a-ngheţat boticul!”

Autoarea de “La fereastra copilăriei” iniţiază un ciclu al scrisorilor prin care se aşază în postura copilului cel care are doleanţe, visuri, speranţe încă de la o vârstă fragedă.
Din ciclul Scrisorilor – căci un dascăl trebuie să-şi înveţe elevii să redacteze o scrisoare, nu-i aşa?- fac parte “Scrisoare către Moş Nicolae”, în care poeta-institutoare face referire la copiii nedreptăţiţi de soartă care nu cunosc bucuriile copilăriei:

E prima dată când îţi scriu…
Am auzit că vei veni
Cu daruri multe la copii.
Ai mei dorm toţi, căci e târziu.
Scrisoarea nu e prea frumoasă.
Mă iartă, -ţi scriu la lumânare
Şi mâna-mi tremură cam tare,
Că-i frig cumplit la noi în casă!
Eu nu-s flămând, cu fraţii mici
Am împărţit un colţ de pâine,
Dar tare-aş vrea să cred că mâine
Va fi să treci şi pe aici.
Sunt mulţi copii flămânzi şi goi,
Eu nu-ţi cer jucării frumoase,
Ci, lângă ghetele-astea roase,
Să pui, te rog, ghetuţe noi!
………………………………………………
Ţi-am scris şi-acum, a doua oară,
Vreo patru rânduri încropite
Şi-aceleaşi ghete ponosite
Te-au aşteptat pe prispă-afară,
Dar n-ai ajuns la noi, sărmanul,
Ţi-e greu să ne mai faci pe plac,
Fiind şi tu tot mai sărac,
Dar poate vei veni la anul…

Şi, de asemenea, „Scrisoare către Moş Crăciun”, în care caz, învăţătoarea se adresează direct moşului, cu rugămintea de a veni să „premieze” cu daruri pe elevii săi, cuminţi şi silitori:

Te rog, acum, iubite Moş Crăciun,
Să treci, de poţi, pe la elevii mei
Şi-ţi scriu aceste rânduri ca să pun
Şi eu, o vorbă bună pentru ei.

Sunt copilaşi dotaţi cu mult talent,
Isteţi şi dornici de a învăţa,
De-aceea eu te rog să fii atent,
Să–i treci neapărat pe lista ta!

Să nu crezi că ei nu mai fac prostii,
Şi nu sunt câteodată ştrengărei,
Cu toate astea, Moşule, să ştii
Că sunt grozavi, doar sunt elevii mei.

Cu unii, soarta-a fost un pic mai dură,
Căci nu au tot ce şi-ar dori, acasă,
Când este ger, ei poate n-au căldură
Şi nici mâncare din belşug pe masă.

Iar altora li-i cald şi au de toate,
Dar nu le este, Moşule, uşor,
Căci au părinţii în străinătate
Şi mai oftează-n somn, de dorul lor.

Mă bucur că sunt vrednici şi învaţă,
Având motiv cu ei să mă mândresc,
Şi-aş vrea să-i ştiu întotdeauna-n faţă,
Căci sunt elevii mei şi îi iubesc.

Să treci cu daruri pe la toţi, te rog!
Şi, ca să fiu şi mai convingătoare,
Te chem să vezi, la şcoală-n catalog,
Ce note bune are fiecare!

Poeziile înscrise în acest volum sunt grupate pe lecţii cu tematică, cum de exemplu, sportul şi sănătatea. Antrenarea copiilor într-un program de sănătate riguros dar şi plăcut, reconfortant. Iată cum se face „Înviorarea de dimineaţă”:

“Dimineaţa, pe răcoare,
Fluturii-s la-nviorare
Şi se văd aliniate
Zeci de aripi colorate.

Dă comanda, de pe-o floare,
O lăcustă antrenoare:

– 1, 2 – ne răsucim,
3 şi 4 – ne-nvârtim!
5 şi 6 – arcuim,
7, 8 – acum sărim!
9, 10 – respirăm,
Aripile scuturăm!

Ne clătim acum cu rouă!
Gata, -ncepe o zi nouă!
Sunteţi pregătiţi de zbor.
Ziua bună tuturor!”.

Acest fel de poezii au rol educativ. După cum se observă, aproape în niciuna nu lipseşte elementul matematic. Joacă şi învăţare. Sport şi numărat. Ca în “Farfuria cu savarine”, unde “gustul” pentru calculat reiese din context:

“Sunt pe-o farfurie
Albă, cu buline,
În bucătărie,
Zece savarine.
A venit bunica,
Una a luat,
După ea, pisica
Două a mâncat.
Fata, după cină,
A mâncat chiar trei
Şi o savarină
A furat Grivei.
Ia să-mi spuneţi mie!
– Nu toţi într-un glas –
Oare, cine ştie
Câte au rămas?”

O altă temă abordată de poeta-institutoare este cea a prieteniei. “Un bunic şi un pisic” este relevantă:

Doi amici nedespărţiţi
Stau în casă, necăjiţi:
Pe o laviţă, bunelul,
Lângă sobă, motănelul.

Timpul parcă stă pe loc,
Mai trosneşte-un lemn în foc,
Trage din lulea bunelul,
Toarce-ntruna motănelul.

Se aude poarta mare?
Nu e nimeni, li se pare…
Şi oftează-adânc bunelul,
Miorlăie şi motănelul.

Parcă se aude iară…
Este cineva pe-afară?
Sare ca şi ars bunelul,
Lângă el şi motănelul.

Poate-or fi prin curte hoţii…
Da’ de unde, -s chiar nepoţii!
Râde sub mustăţi bunelul,
Dă din coadă motănelul.

Că “Prietenul la nevoie se cunoaşte” se subînţelege de aici:

Greieraşu-i supărat –
Astăzi, este invitat
La un bal, doar că, săracul,
Nu îşi mai găseşte fracul.

– Vai! Cu ce să mă îmbrac?
Cum să cânt eu fără frac?
Dacă merg aşa, ştiu bine,
Mă voi face de ruşine.

Fluturaşul a aflat.
Grijuliu, a alertat
Toate gâzele, de zor,
Să îi sară-n ajutor.

Au venit cu mic, cu mare,
Să-l ajute fiecare:
Un păianjen, priceput,
Pânză neagră i-a ţesut.

A venit apoi, în zbor,
Gândăcelul croitor,
Într-o fugă, în grădină,
Însoţit de o albină.

I-a luat măsuri, în grabă,
Şi s-a apucat de treabă;
Şi-a luat albina acul
Şi-a-nceput să coasă fracul.

A cusut şi năsturaşul,
După care, greieraşul
A venit şi l-a probat:
– Fracu-mi vine ca turnat!

Este excepţional!
Pot acum să plec la bal.
Ca răsplată – zise el –
Vă dedic un cântecel.

Despre ce poţi face pentru un prieten aflat în impas, cei mici află dintr-o astfel de poezie. Este interesant că Vali face în aşa fel încât să le dea de gândit micuţilor, ea lucrează la comportamentul lor, cu stările lor emoţionale, educând dragostea pentru frumos, pentru lumea înconjurătoare, spiritul de prietenie, devotamentul, hărnicia. Le pune mintea şi corpul în mişcare. Copiii simt că este nevoie de ajutorul lor şi asta le măreşte interesul pentru cei din preajmă, cei “neajutoraţi”.

Poeta pe care îmi permit să o numesc poeta celor şapte ani de acasă aduce la cunoştinţa elevilor săi calităţile ori defectele majore ale fiinţelor şi lucrurilor, fapt care este evident, de cele mai multe ori, din titlurile poeziilor sale: “Mingea buclucaşă”, “Vulpea ghinionistă”, “Şoricelul curajos”, “Prieteni buni”, “Puişorii certăreţi”. De la bun început aceste titluri trezesc curiozitatea copiilor.

Din tematica de predare nu poate lipsi “Lecţia de sănătate” din care copiii află cum pot să-şi ia vitaminele necesare din fructe şi legume:

Dora, o micuţă fată,
I-arăta păpuşii sale
O revistă ilustrată
Cu diverse animale.

Şi, cum aruncă privirea
Pe o pagină din faţă,
Mare îi mai fu uimirea…
Iepuraşul prinse viaţă:

– Draga mea, să ştii aşa:
Şi în morcovi, şi-n spanac
Este vitamina A.
Mie tare mult îmi plac!

Mama pentru mine-adună,
Zilnic, morcovei gustoşi
Şi am o vedere bună,
Dinţişorii sănătoşi.

– Dacă vrei să fii fetiţă
Sprintenă, cu energie –
Îi şopti o veveriţă –
Uite ce îţi spun eu ţie:

B3 e o vitamină
Care se găseşte-n nuci –
Zise mica „balerină” –
Dar aminte să-ţi aduci!

Copilaşii cei cuminţi,
Cât ar fi de pofticioşi,
Nu sparg nucile în dinţi,
Să-i păstreze sănătoşi.

Pisicuţele frumoase
Tare bine ştiu cu ce
Se fixează calciu-n oase:
Doar cu vitamina D.

– După ce bem tot lăpticul
Care vitamină are,
Ne mai facem şi somnicul,
Tolănite-n geam, la soare.

Ar lua atentă seama
Şi la alte animale,
Dar o întrerupse mama:
– Uite, suc de portocale!

E gustos, bea-l cu plăcere!
Vitamina C el are
Ai nevoie de putere,
Să te faci, iubito, mare!

– Ştiu, mămico, -s bucuroasă,
Azi am înţeles eu bine:
Pentru-a creşte sănătoasă
Vreau mai multe vitamine!

Dragostea de părinţi este insuflată în două epistole cu dedicaţie precisă: “Pentru mama mea” şi “Pentru tata”, machete în care poeta-institutoare îi învaţă pe elevi să scrie caligrafic şi corect gramatical cuvintele mama şi tata, în plus, reliefând atributele corespunzătoare: mama este frumuşică, bună, sufletistă, blândă, iar tatăl este curajos, înţelegător, drept, deştept.

Pentru mama mea

Sunt multe mame-n lumea asta mare
Şi ca o zână este fiecare,
Dar, cum e mama mea de frumuşică,
Nu mai există, pe pământ, mămică
Şi nu găseşti, în lume, cât ai vrea,
Mai harnică decât e mama mea
Şi nici mai bună sau mai sufletistă,
Iar blândă cum e mama nu există.
De-aceea-s bucuros, vă daţi voi seama,
C-am învăţat să scriu cuvântul mama!

Pentru tata

Din basme, toţi îl ştim pe Făt-Frumos,
Dar tatăl meu e şi mai curajos
Şi le mai spun, acuma, tuturor,
Că tata este înţelegător,
E bun tăticul meu şi este drept
Şi ştie multe tata, că-i deştept.
Mă ceartă, uneori, dar mă iubeşte,
Cu tati vreau să semăn când voi creşte.
Sunt tare mândru că, de-acuma, iată,
Am învăţat să scriu cuvântul tată!

Cartea este ilustrată cu machetele scrise de mână, un lucru inedit.

O altă lecţie care nu lipseşte din planul educaţional este cea a curăţeniei şi igienei. În “Pregătiri pentru curăţenie” aflăm despre cum se întreţine curăţenia în stup, graţie hărniciei albinelor – exemplu de urmat:

– Astăzi vom rămâne-acasă!
Spuse matca, serioasă.
Albinuţelor, în zori.
Nu mai colindăm prin flori!
O albină o întreabă.
– Azi, surată, facem treabă?
– Stupul e neîngrijit,
Iată, -aici v-am pregătit
Mături, cârpe şi săpun!
Mai e cazul să vă spun
Cum să faceţi treabă bună?
Vreau să fie stupul lună!
Iar tu, trântore, să ştii,
Te trezeşti urgent, de ţii
Aripioarele-n cruciş,
Cu valiza-n urdiniş!

Doamna învăţătoare aduce în prim-plan şi elemente negative spre a le supune atenţiei şi criticii micuţilor; ca să descoperi binele, pui răul în faţă.
Iată un exemplu care nu trebuie urmat: “Murdărel”. Astfel, copiii sunt învăţaţi/ preveniţi/ pregătiţi şi pentru ceea ce să nu facă ; în cazul dat, să nu fie dezordonaţi aşa ca băieţelul din poezie :

Vă prezint un băieţel,
I se spune Murdărel
Şi-i şcolar, deşi nu pare,
Dacă vezi a lui purtare!

Este un dezordonat…
Cărţile îi sunt sub pat,
Iar cămaşa cea albastră
E zvârlită la fereastră.

Camera lui toată are
Numai resturi de mâncare,
Pungi, seminţe aruncate,
Peste tot împrăştiate.

Dacă vezi, te iei de cap…
Un pantof e pe dulap,
Altul plânge pe covor,
Rătăcit în dormitor.

Hainele de pe cuier
S-au mutat pe frigider,
Iar penarul lui cel nou
E zvârlit pe sub birou.

Dar să ştiţi, pe băieţel
Nu îl cheamă Murdărel!
Dar, fiind dezordonat,
Numele i l-au uitat

Toţi colegii lui de clasă,
Chiar şi-ai săi, cei dragi de-acasă.
Voi, copii, să încercaţi
Lui să nu îi semănaţi!

Despre cum trebuie să îngrijească de lucrurile personale, cei mici se informează din “Necazul unui caieţel”:

Când elevii au plecat,
Astăzi, după ore, -acasă,
Parcă-aud un glas ciudat:
– Of! De mine cui îi pasă?

Cin’ să fie plângăcios –
Mă întreb – vreun băieţel?
Când, deodată, văd pe jos,
Aruncat un caieţel.

– Sunt un biet caiet, vezi bine,
Şi sunt tare supărat!
Am ajuns ca vai de mine
Şi la colţ sunt aruncat.

Ştefănuţ nu mă-ngrijeşte,
Plânsul meu e în zadar,
Nici măcar nu mă-nveleşte,
De aceea sunt murdar.

Filele-mi sunt îndoite –
Spuse, cu durere-n glas –
Rupte şi mototolite,
Câteva au mai rămas.”

Zise-apoi, ca pentru sine:
– Geaba plâng, nefericitul,
Jerpelit, ca vai de mine,
Am ajuns să-mi văd sfârşitul!

În partea a doua a cărţii, poeta Vali Slavu ne prezintă o serie de fabule, în care foloseşte cu abilitate jocul de cuvinte, comicul de situaţie. Este moralizatoare, satirică. Extrage esenţa unor comportamente, stări de fapt, defecte şi altele. Este o remarcabilă maestră în strunirea ideilor. Le conduce abil până la punctul cheie. Morala este usturătoare, dar uneori stârneşte râsul. Fabula lui Vali Slavu nuanţează, este încărcată de sugestie. Copiii îşi pot imagina rapid, la fel de rapid vor fi sau nu de acord cu personajul/ personajele discutat/e. Se simte aici spiritul de educator, de modelator de suflete al poetei.
Seria de fabule începe foarte sugestiv cu “Ai grijă ce-ţi doreşti!”- un avertisment binevenit-, în care poeta-institutoare ridiculizează stiloul “de firmă” care, în afară că are etichetă, la propriu şi figurat, nu este deloc util “cu rezervorul spart”, ci mai degrabă este un obiect fără valoare, de aruncat la coşul de gunoi. Ori, care este menirea unui lucru? Să fie frumos, “aurit” ori util, practic? Ideea se duce desigur şi înspre oameni. Elevii vor putea trage ei înşişi concluzia:

“Vă recomand acuma, tuturor,
Să nu uitaţi morala ce v-o spun:
Degeaba ai aspect atrăgător,
Când, practic, de nimica nu eşti bun!”

Un alt aspect tratat sub forma unei fabule, este acela al modului cum vorbim. Că trebuie să avem grijă atunci când încercăm să spunem ceva pe un ton ironic, batjocoritor, fiindcă, o vorbă odată spusă, ea nu mai are cum fi remediată. Se ştie că un lucru rău este un lucru rău, iar un rău făcut, greu se mai poate îndrepta.

Despre “Gura şi înjurătura” aflăm îndată:

“O-ntâmplare cam ciudată
Se petrece într-o gură;
Sus, pe limbă, cocoţată,
Aştepta o-njurătură.

Gura, bine zăvorâtă,
N-o lăsa deloc să iasă,
Dar sudalma, hotărâtă,
Începu aşa, mieroasă:

– Gură dragă, dai crezare
Creierului cel mişel?
Vreau să ies un pic la soare,
Nu mai asculta de el!

Nu mă ţine sechestrată
Şi îţi jur pe ce-am mai sfânt
Că mă voi întoarce-ndată!
Mă voi ţine de cuvânt.

– Gura i-a răspuns, miloasă:
Ieşi afară o secundă!
Sigur, nu eşti mincinoasă?
Însă cine să-i răspundă?!

Căci aceasta a plecat,
Rătăcind pe drum, hai-hui,
Şi-ntr-o clipă a intrat
În urechea nu ştiu cui.

Morala
De aici, o-nvăţătură
Se desprinde, pentru noi:
Vorba, dac-o scapi din gură,
Nu mai intră înapoi!”

Vocabularul şi familia de cuvinte se pot învăţa tot din joacă şi la fel de poetic, aşa cum se observă din “Mărul buclucaş”, în care doamna învăţătoare foloseşte, pe de o parte, prin inserare în alte cuvinte, fie ele substantive, atribute ori alte părţi de vorbire, cuvintele din aceeaşi familie: măr, meri, mere, articulat sau nearticulat. Pe de altă parte, copiii pot reţine cuvinte noi din dicţionar: măre, mămăruţe, măraz, meremetiseală, merindar, meristem, unele dintre ele fiind regionalisme sau chiar arhaice:

“Măre! Două mămăruţe
Au propus, ca un măraz,
Să se-ntreacă pe crenguţe,
Într-un măr de lângă iaz.

Meremetiseală, frate!
Spiritele-ncep să fiarbă,
Gâze mici, nenumărate,
Ce mărşăluiesc prin iarbă,

Urmăresc, cu-nfiorare,
Aventura- nmărmurite,
Iar pe-un merindar, la soare,
Sunt furnicile, -ngrozite.

Stă pe-un meristem, uşoară,
Mămăruţa cea smerită,
Iar aceea mărişoară,
Vrând să fie preamărită,

Pe un măr s-a cocoţat
Chiar în vârf şi-i fericită,
Însă mărul a picat
Şi-amărâta fu strivită!

***

Din povestea ce v-am spus,
Se desprinde o morală:
Dacă tinzi mereu prea sus,
Căzătura e fatală!”

Despre cunoscutul dicton “haina face pe om”, o lecţie de viaţă este prezentată în fabula “Papagalul şi vrăbiuţa”; foarte bine alese cele două personaje, unul reprezentând vorbăreţul, lăudărosul, celălalt, exemplul modestiei, al simplităţii şi al libertăţii în gândire şi acţiune:

“– Ce straie cenuşii ai tu, surată,
M-apucă plânsul când mă uit la tine!
De-ai fi măcar un pic mai colorată,
Eu sunt convins că ţi-ar şedea mai bine.

Noi, papagalii, am împrumutat,
Din curcubeu, nuanţe diferite
Şi-avem penajul de invidiat,
În timp ce voi – doar pene ponosite.

A dat răspunsul vrabia umilă:
– E drept ce spui, o lume-ntreagă ştie,
Tu eşti frumos, dar mi-e de tine milă,
Că stai mereu închis în colivie.

Morala e uşor de remarcat:
Ne-ncântă nişte haine minunate,
Dar nu contează cum eşti îmbrăcat,
Atunci când eşti privat de libertate.”

Nici “codul muncii” nu este omis din temele şcolare pe care Vali Slavu le pregăteşte minuţios. Pornind de la binecunoscuta “Furnica”, de Otilia Cazimir, poeta- institutoare scrie fabula “O furnică duce-n spate” prin care scoate în evidenţă hărnicia unora şi trândăvia altora, lucru care se întâmplă, din păcate, în societatea românească:

“„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate…”
Cunoscuta poezie
Orişice copil o ştie,
Dar eu ştiu că ea, furnica,
Roboteşte, mititica,
La o fabrică de pâine,
Vieţuind de azi pe mâine
Şi e vai şi-amar de ea,
Bani puţini şi muncă grea!
Un păianjen e patron…
Să muncească el? Pardon!
Doar se ştie, şefu-i şef
Şi de muncă n-are chef.
Angajată, de-astă vară,
Pe un post de secretară,
Buburuza nu lucrează,
Toată ziua-şi etalează
Fusta mini, cu buline
Şi-i drăguţă cu oricine.
Ar mai fi şi doi bondari,
Mari specialişti brutari.
Unul este la spital,
În concediu medical,
Nu că ar avea vreo gripă,
Dar îl doare în… aripă.
Altul e trimis la mare
(Curs de perfecţionare).
Iar un greieraş, de formă,
Doar cu o juma’ de normă,
E-angajat, da-i tot plecat,
Cu vioara, la cântat.
Din atâţia angajaţi,
Furnicuţa, observaţi,
Face singură de toate,
Treaba merge ca pe roate.

Morala:

O furnică duce-n spate
Patru trântori jumătate!”

Atâtea lucruri interesante, atractive nu se învaţă oriunde, ci în “Şcoala din pădure”, în lumea celor mici, în lumea necuvântătoarelor, acelea pe care omul nu le înţelege, dar de la care poate învăţa un comportament simplu, firesc, fără prejudecăţi, fără să pară a fi obositor, nici măcar umilitor…
Este un mod ingenios de a atrage copiii către şcoală, acolo unde se pot lega prietenii, se poate face schimb de experienţă, unde se pot desluşi tainele vieţii cu drag şi veselie.

“În pădure e o şcoală
Unde merge fiecare
Puişor, de cum se scoală
Şi pe drum e zarvă mare,

Dar, când clopoţelul sună,
Toţi elevii-n pas vioi
Pe la clase se adună,
Să înveţe lucruri noi.

Veveriţele drăguţe
Sport au şi învaţă azi
Căţărarea pe crenguţe,
Antrenându-se prin brazi.

Ursuleţii au primit
La lecturi suplimentare
Lista cu ce-i de citit,
Însă au o supărare:

Pentru că li s-a dus vestea,
Tare-ar vrea să se disculpe
Şi-ar rescrie, chiar, povestea
„Ursul păcălit de vulpe”.

Lupii cei flămânzi, micuţii,
Azi, vor învăţa cu spor
Cum să numere ieduţii
Care sunt pe gustul lor.

Pentru mediul natural,
Sanitari fiind – se ştie –
Studiază-opţional
Cursul de ecologie.

Iezii-nvaţă alfabetul
Şi au început cu a,
Dar, încetul cu încetul,
Toate le vor învăţa,

Iar vulpiţele roşcate,
Renumite-n viclenie,
S-au înscris, aproape toate,
La un curs de actorie.

Păsările, pe-o crenguţă,
De cântat se pregătesc.
Le dă tonul o stăncuţă
Şi-un nou cântec ciripesc.
*
Vor pleca în lumea mare –
Clopoţelul a sunat –
Ca să pună-n aplicare
Ce la şcoală-au învăţat.”.

Desigur, copiii învaţă sârguincios, în joacă şi prin joacă, fiind parte activă a lecţiilor pe care învăţătoarea le prezintă în modul cel mai autentic cu putinţă. Si iată cum pot fi pregătiţi micuţii pentru drumul anevoios al vieţii : prin poezie. O altă manieră de a-i determina să le placă învăţătura. Căci, ce poate fi mai frumos şi mai uman decât să găseşti trebuinţă cuvintelor ?!
M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!

Ottilia Ardeleanu
(30 martie 2014)

 

Advertisements

“Fais pas le con, imbécile!”

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea a II-a-

 Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

Astfel începe iarăşi o perioadă de speranţe, nelinişti, căutări, dorinţe, întâlniri şi iubire fără prejudecată. O reîntâlneşte într-o seară, după o licitaţie de cai, în “somptuoasa locuinţă a lui signor Arosti” – un crescător italian, distantă, plictisită, tratându-l ca pe un străin oarecare. “Îşi decolorase puţin părul şi-l purta mai lung decât la Paris…; machiajul era mai simplu şi mai natural decât cel al lui madame Arnoux, de regulă ceva mai sofisticat. Purta o fustă foarte scurtă, la modă, care-i descoperea genunchii, şi o bluziţă decoltată care-i scotea în evidenţă umerii netezi şi mătăsoşi şi gâtul graţios: stamină cuprinsă într-un lănţişor de argint de care atârna o piatră preţioasă, un safir probabil, care la fiecare mişcare se legăna ştrengăreşte deasupra decolteului generos din care mijeau sânii ei moi”. Toată noaptea, cât a durat cina şi după, l-a evitat, iar când la un moment dat a prins-o de braţ cu putere pentru a o smulge dintr-un grup, i-a poruncit pe un ton rece să-i dea drumul fiindcă poate să-i creeze probleme. Atunci, a ameninţat-o că va divulga secretul fugii ei, despre golirea contului secret şi a faptului că este încă madame Arnoux, măritată în Franţa.

Mario Vargas Lliosa inserează la momentul potrivit, numele unor specialităţi culinare peruane:  tamales (crochete de mămăligă), ceviche (peşte marinat, servit cu manioc, cartofi şi porumb).

Între două dispariţii ale fetei nesăbuite aveau loc minunate momente de dragoste.

Iubirea este văzută în fel şi chip, din unghiuri de vedere cu totul şi cu totul diferite. Dacă pentru fata nesăbuită, aceasta nu poate fi numită un sentiment în sine, pentru că fericirea înseamnă bani, iar pentru ea nu se face să se plictisească între patru pereţi, pentru Ricardo se confundă cu lucrurile lumeşti, fireşti, devenite tradiţie: o casă, o nevastă, un trai liniştit. Elena Gravoski, vecina lui de apartament, crede că există o reţetă a iubirii pe care nu o cunoaşte, dar i-o cere lui Ricardo, ea însăşi accentuând faptul că nu are habar  şi că este în afară de o asemenea intensitate sentimentală.

Niciuna dintre vieţile prezentate în paralel nu este liniştită, monotonă. Agitaţia, spiritul de afirmare în muncă pentru Ricardo; aventurile şi implicaţiile periculoase, fără vreo altă judecată decât banii, pentru Lily; militarea pentru un ţel politic în cazul lui Paul. Toate acestea fac din prezentul roman unul de acţiune care merge mână în mână cu sentimentele de dragoste înaripate, vii, niciodată consumate.

Plin de peripeţii, autorul ne poartă pe străzi, prin oraşe, librării, bistrots, revoluţii, mişcări sociale ori culturale, schimbări etc. Şi în toate, o iubire imensă, inexplicabilă, întâmplătoare, datorată destinului, fără lecuire.

Ricardo este plin de dorinţă. Chiar şi după atâta timp scurs fără să mai ştie ceva de ea, nu-şi poate stăpâni elanul iubirii. Nebun după ea, mărturiseşte: „deşi ştiam că orice relaţie cu fata nesăbuită era sortită eşecului, singurul lucru pe care mi-l doream într-adevăr în viaţă, cu acea patimă cu care unii urmăresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea cu toate minciunile, încurcăturile, egoismul şi dispariţiile ei. O prostie, fără îndoială…”.

Fetei crude îi place să petreacă timpul în mod studios, să înveţe câte ceva, profitând de poziţia socială pe care se află în oricare dintre perioadele de metamorfoză a numelui, poziţiei sociale şi vieţii pe care o duce. Astfel, pe când era madame Arnoux, lua cursuri de limba franceză şi engleză; ca şi Mrs Richardson, urmează nişte cursuri de istoria artei la Cristie’s şi Sotheby’s, să înveţe să facă aranjamente florale la Out of the bloom, în Camden, şi chiar să participe la şedinţe de yoga şi de meditaţie transcedentală într-un ashram din Chelsea. Altfel, s-ar plictisi cumplit.

Autorul romanului ne poartă prin Newmarket, spre preocuparea locuitorilor accestui ţinut pentru hipodromuri, piste de antrenament, padocuri, boli şi accidente ale cailor sau nenorocirile „bietelor patrupede” în cursele de cai, lucruri care o făceau pe fata nesăbuită să se umple de amărăciune, să aibă depresii şi angoase, să-i fie lehamite de viaţa pe care o ducea. Sila ei de Newmarket părea o reală traumă. Se distra doar când David Richardson o lua cu el în călătoriile sale de afaceri, în calitate de broker, prin Asia, unde intermedia diverse commodities…

Aşa dispare pentru a treia oară, plecând în Japonia cu David. Tot în acest timp, Ricardo îl pierde şi pe actualul prieten, hipistul Juan Barreto, căci, „în locul eliberării spiritului, „desăvârşirea totală a minţii omeneşti”, după cum asigura gurul acidului lisergic, fostul profesor de la Harvard, doctorul Timothy Leary, drogurile, viaţa promiscuă şi dezordonată au creat numeroase probleme şi câteva nenorociri personale şi familiale. Dar nimeni n-a trăit atât de visceral toate acele transformări ca prietenul meu Juan Barreto.”. Era vorba de o boală nouă. Ataca mai ales comunităţile de homosexuali, dependenţii de heroină şi de toate drogurile intravenoase, precum şi hemofilicii. În afara faptului că principalele căi de transmitere ale „sindromului” erau sperma şi sângele – nimeni nu vorbea încă de SIDA – nu se ştiau prea multe lucruri despre originea şi natura lui.
În momentele acestea de reală tristeţe, Ricardo îşi dă seama şi mai abitir de pierderea proprii identităţi. Cine mai era el? Peruan? Nu. Plecase de prea multă vreme. Încetase să mai fie din multe puncte de vedere. European? Nu. Circula prin Franţa, Anglia, datorită contractelor de traducător/ interpret pe care trebuia să le onoreze. Dar asta nu-l preschimbase câtuşi de puţin. Atunci?! Probabil că era „un pişpirică, un simplu translator, adică cineva care e doar atunci când nu e – aşa cum îi plăcea colegului meu Salomón Toledano să ne definească – un hominid care există doar când încetează a fi ceea ce este, pentru ca prin el să treacă mai bine lucrurile gândite şi spuse de alţii.”.
În timp ce micuţa chiliană dispare pe negândite din peisajul existenţial, erotic, prietenii lui Ricardo pier, unul câte unul, lăsându-i acel amar, acea însingurare cu care se luptă muncind ”pe brânci” prin lume. Paul grăsanul moare în luptele de gherilă. Juan, hipiotul peruan, devenit pictor de cai în Newmarket, fără de care Londra, Anglia n-o să mai fie la fel – datorită acelui „sindrom”.

Salomón Toledano „se lăuda că vorbeşte douăsprezece limbi şi că poate traduce în şi din toate.”. Un bărbat scund şi sfrijit, „aproape pierdut în nişte haine lălâi pe care s-ar fi spus că le cumpăra aşa dinadins, ca să-i fie mari”. Avea ochi de ţestoasă, ezitanţi, „oscilând parcă între somn şi veghe”. „Cei care-l vedeau aşa neînsemnat, un neica nimeni, nu-şi puteau imagina înclinaţia lui extraordinară pentru limbi străine şi harul de a le tălmăci.”. Considerându-se mai mult spaniol decât turc, vorbea o spaniolă studiată şi uşor arhaică în care translatorii erau numiţi tălmaci. De aici îşi trăgea porecla de „Tălmaciul”. Înainte de absolvire cunoştea deja turcă, arabă, engleză, franceză, spaniolă, portugheză, italiană şi germană, iar după ce a terminat filologie romanică şi germanică, a trăit câţiva ani la Tokio şi în Taiwan unde a învăţat japoneza, mandarina şi
dialectul taiwanez. „Cel mai grozav era să-l auzi în japoneză, fiindcă atunci, fără să-şi dea seama, adopta atitudinile, plecăciunile şi gesturile orientalilor, ca un adevărat cameleon.”. Referindu-se la translatori, la statutul acestora, Tălmaciul afirmă: „Dacă simţim într-o bună zi că ne paşte moartea şi ne întrebăm ce lăsăm în urma trecerii noastre prin această harababură, răspunsul cinstit ar fi: nimic, căci n-am făcut nimic altceva decât să vorbim pentru alţii. Fiindcă ce altceva înseamnă, dacă nu asta, să fi tradus milioane de cuvinte din care nu ne mai amintim niciunul, fiindcă niciunul nu merita reţinut?” – motiv pentru care nici nu este prea îndrăgit de cei care practicau această profesie.

Mario Vargas Llosa nu numai că face descrieri original-apetisante de caractere, înfăţişări umane şi lucruri, comunităţi, locuri, evenimente social-politice şi culturale, dar are magia de a reliefa adevăruri existenţiale, fie ele şi dintre cele care s-au mai spus. Eşti supus, fără a fi obligat în niciun fel, meditaţiei.

Despre ce crede Salomón Toledano despre iubire, aflăm în câteva cuvinte, în „teoria corectă”: „Pe femeie trebuie să o iei de păr, s-o înnebuneşti şi s-o trânteşti în pat! S-o faci să vadă toate stelele de pe cer cât ai bate din palme! Asta e teoria corectă.”.

Ricardo cunoaşte, prin 1976-1077, printr-un prieten comun, pe editorul spaniol Mario Muchnik care l-a îndemnat să pregătească o mică antologie de povestiri de Cehov care era cunoscut pe piaţă ca dramaturg de excepţie, nu şi ca un grozav povestitor. Îndrăgostit de soldăţei de plumb, de filatelie şi de anticariate, chiar dacă nu se prea omora să cumpere ceva, Salomón Toledano îşi anunţă plecarea la Tokio, pentru un post de translator exclusiv pentru Mitsubishi, ceea ce pe Ricardo îl face să respire uşurat, pentru că „era un specimen interesant, dar era ceva în el care mă întrista şi mă alarma, căci îmi revela sensul ascuns al destinului meu”. „Un alt mod de a fi mereu un străin, de a fi fără a fi, de a exista fără a exista”, ca şi profesia de interpret, asta se simte în faptul de a fi străin!

Pe aeroport, îi lasă lui Ricardo un husar din garda Împăratului, ca să-i poarte noroc. Aşa că, îl va păstra alături de periuţa marca Guerlain.

La două luni după plecarea Tălmaciului, Ricardo primeşte o scrisoare din care află că fata nesăbuită se află în Japonia şi, desigur, despre ceea ce înseamnă rafinament subtil al culturii japoneze care nu constă, cum şi-a imaginat el, în gravurile perioadei Meiji, nici în teatrul No, nici în Kabuki, nici în marionetele Bunraku, ci în bordeluri, acele maisons closes, botezate châteaux, cel mai faimos fiind Châteax Meguru, „un adevărat paradis al plăcerilor carnale, unde se simţea din plin geniul japonez, combinând tehnologia cea mai avansată cu înţelepciunea sexuală şi cu riturile înnobilate de tradiţie. Totul era posibil în încăperile de la Châteax Meguru: excesele, fanteziile, iluziile, extravaganţele aveau parte de o ambianţă şi o dotare anume pentru  a se materializa.”.

Află, deci, că fata nesăbuită are un petit ami cu care trăieşte sau doar se afişează în lume, „un individ rău famat, cu o înfăţişare deplorabilă, pe care era de-ajuns să-l vezi ca să te treacă fiori pe şira spinării.”. Se încurcase oare cu un gangster? Să fie acum amanta vreunui şef al mafiei japoneze? „Un bărbat cu putere şi bani, bineînţeles, accesorii indispensabile pentru a fi cucerită.”. De cum ştie unde este, Ricardo caută cu disperare şi, în cele din urmă obţine un contract la Seul. Ea îi mărturiseşte că este singurul prieten care i-a mai rămas, motiv care-l determină să-i amintească: „Eu nu sunt şi n-o să fiu niciodată prietenul tău… Sunt amantul tău, iubitul tău, individul care-i din copilărie nebun după micuţa chiliană, după luptătoarea de gherilă, după nevasta funcţionarului, după cea a crescătorului de cai, după amanta gangsterului. Pămpălăul care trăieşte numai şi
numai ca să te dorească şi să se gândească la tine.”. Ei îi e dor de dulcegăriile pe care nu i le-a mai spus nimeni de când s-au întâlnit ultima oară. „Hai, zi-mi una acum, te rog”. „În nopţile cu lună plină ies să latru la cer şi atunci îţi văd chipul pictat acolo sus. Chiar acum aş da cei zece ani de viaţă care mi-au mai rămas, ca să mă văd oglindit în adâncul ochilor tăi de culoarea mierii arse.”.

Mario Vargas Lliosa este de un romantism exacerbat. Naturaleţea cu care relatează momentele drăgăstoase te dezarmează. El face poezie dintr-o simplă discuţie, dintr-un dialog de dragoste în care el e cald şi ea e rece, dintr-o convorbire telefonică normală.

Cât de fericit este Ricardo de regăsirea iubitei, ne-o confirmă chiar el: „Cele două săptămâni care mai rămâneau până la voiajul meu la Seul le-am consacrat unor activităţi cu care presupun că se ocupau logodnicii fericiţi de odinioară în zilele dinaintea nunţii, când amândoi aveau să-şi piardă fecioria:…”.

Kuriko – aşa se numea acum fata nesăbuită – arăta la fel de tânără şi frumoasă. Puteai s-o iei drept una dintre japonezele acelea delicate şi mărunţele care treceau pe stradă. I s-a luminat faţa când l-a văzut pe Ricardo. Acesta află despre cultura şi tradiţiile japoneze chiar din prima discuţie cu soţia şefului Yacuza: „Aici nu-i bine să fii altfel decât ceilalţi. De aceea bogaţii se prefac săraci, iar săracii, bogaţi.”. Japonezilor nu le plac, deci, lucrurile, atitudinile ostentative. Dar cum de a rămas ea cu Fukuda? Cumva îi plac gangsterii?! „te iubesc aşa de mult că aş face orice ca să te păstrez” – îi mărturiseşte el. „M-aş face tâlhar, escroc, traficant de droguri, ce vrei tu.”. Pentru prima dată ea i se destăinuie. Niciodată nu simte că a depins de cineva cum depinde de Fukuda, dar aceasta nu este dragoste, jură că nu poate fi, ci mai degrabă o boală, un viciu. Din toate câte i le
povesteşte, Ricardo nu ştie ce să ia drept bună având în vedere că ea era mai expertă în minciuni decât în adevăruri.

Îl cunoscuse demult, într-o călătorie făcută în Orient alături de, atunci soţul ei, David Richardson. Pe vremea aceea, David făcea afaceri cu Fukuda. Află despre relaţia matrimonială a nevestei lui cu domnul Arnoux, un motiv în plus ca fata nesăbuită să îl anunţe pe Fukuda despre această descoperire şi să-i ceară să lucreze pentru el, indiferent ce ar presupune această angajare. Din prima seară cum ajunge la Tokio, devine amanta şefului Yacuza, dar care n-o aduce să trăiască împreună cu el decât abia după doi ani, timp în care Kuriko a locuit într-o pensiune, într-o cămăruţă cu baie şi chicinetă. Devine de fapt una dintre multele amante ale lui Fukuda. Relaţia lor era strict una dintre o angajată şi patronul ei. Ce lucra ea pentru el?! Îi ducea „comisioanele” prin lume, exact ce-i plăcea ei: să călătorească. În ce constau acestea?!  Contrabandă cu droguri, diamante, tablouri, arme?! Tot ce ştie este că Fukuda îi pregătea pachete, valize, genţi, serviete şi  că a trecut fără bătăi de cap de vame, graniţe şi poliţişti.Oare conştientiza la ce pericole era expusă?!  Călătorind prin Africa şi Asia  cunoscuse ce este groaza. Dar ei tocmai acest mod de a trăi, intens şi la limita imposibilului, îi plăcea cel mai mult. Adora viaţa aventurieră, lipsită de plictis şi rutină. Se ferea de moartea lentă într-o viaţă caustrofobă. Plină de constrângeri, rezumată la un trai comun, prea cuminte, prea aşezat, prea ordonat. Aproape că nici nu-i păsa  că ar putea fi trimisă la carceră şi schingiuită, asasinată, înjunghiată… sau poate că excludea din start că i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Iar pentru toate acestea, Fukuda nici măcar nu garanta că ar putea ridica un deget pentru a o apăra. Şi-ar fi pus propria piele pe băţ, ceea ce nu se cuvenea pentru un şef de talia lui. Fukuda nu era în măsura să iubească pe cineva. De lucrul acesta era perfect conştientă. Şi totuşi, era singurul de care asculta, mărturiseşte ea însăşi. Motivul: era mai puternic decât ea şi o făcea să se simtă vie, utilă, activă. Pentru ea asta însemna însăşi viaţa. Suficient să trezească gelozia în îndrăgostitul incurabil, „pămpălăul” de Ricardo, cu mutră de „căţeluş plouat”. Îl asigură că nu-l iubeşte pe Fukuda. Şi că nu este fericită. Doar că se simte posedată de acel om. Oricât de copleşit de tristeţea, orgoliul şi gelozia provocate de ideea că iubita lui s-ar fi dăruit acelui nemernic, realizează – pentru a câta oară?! – că: „o s-o iubesc mereu, chiar dacă m-ar înşela cu mii de Fukuda, căci e cea mai delicată şi mai frumoasă femeie din lume: regina mea, prinţesa mea, torţionara mea, mincinoasa mea, micuţa mea japoneză, unica mea dragoste.”. Cei doi fac dragoste ca pe vremuri, la Châteaux Meguru, o casă de toleranţă labirintică, dotată cu saună, jacuzzi, paturi cu saltele de apă, oglinzi, radiouri şi televizoare, casete porno etc. Sub pretextul că un amic peruan vrea să viziteze ţinuturile şi are nevoie de un cunoscător al locurilor, Kuriko primeşte permisiunea de a-l însoţi pe Ricardo. Vizitează templele şintoiste şi templele budiste zen, muzee şi pagode. Apoi, este invitat împreună cu Salomón şi prietena japoneză a acestuia,  să cineze acasă la Fukuda. Va fi o seară-spectacol. Ricardo nu bănuia ceea ce avea să i se întâmple.

Fukuda trăia într-un cartier rezidenţial, la etajul şase, într-o clădire cu un portar cu epoleţi şi fireturi. Era „un bărbat scund, mai mic chiar decât SalomónToledano, aproape scheletic, iar în comparaţie cu fata nesăbuită, mărunţică, dar zveltă, el părea o piticanie.„… „Dar cel mai tare te izbea la el gura fără buze, care abia se mişca atunci când vorbea, ca şi cum ar fi fost un ventriloc”. Era imposibil să nu te întrebi ce vede fata nesăbuită la un omuleţ neînsemnat şi bătrân.

După trei pahare de şampanie, de data aceasta făcând un exces de băutură,  Ricardo era deja ameţit şi fără autocontrol.

Seara se continuă la teatrul-restaurant, „un music-hall cu o scenă uriaşă cu mese şi măsuţe dispuse pe o rampă în formă de evantai, sub candelabre imense ce luminau puternic spaţiosul local.” Cu gesturi imperative, Fukuda a decis locurile, punându-i alături pe el şi pe micuţa lui japoneză. Discuţiile se purtau alăturat sau încrucişat. Fukuda părea foarte prins de spectacol, aparent nesesizând apropierea dintre cei doi iubiţi.

Mario Vargas Llosa, prezintă ritualul servirii mesei la restaurantul japonez. Amabilitatea lui Fakuda, discuţia iscată din senin între Salomón şi Mitsuko, plecarea ei neaştepată, faptul că mica japoneză şi-a ţinut întreaga seară piciorul ei desculţ peste al lui, aşezarea intenţionată a acesteia lângă el la restaurant şi în taxi, faptul că l-a luat cu ea în apartamentul lui Fukuda, insinuând că acesta nu se află în clădire şi că puteau face liniştitţi dragoste, avea să le înţeleagă un pic mai încolo. Se credea cel mai fericit, acum când descoperise urechiuşele ei, nişte „capodopere minimaliste”.  „I le adoram şi mi-ar fi plăcut să le tai, să le îmbălsămez şi să le port prin lume în buzunarul sacoului, cât mai aproape de inimă.”. Nu-i venea să creadă că soarta ori zeii ori cine ştie cine ar fi putut fi aşa de generoşi cu el tocmai în noaptea aceea. Ricardo s-a convins că nu era adevărat –
în cazul lui fiind spus -, că odată consumată, dragostea sărăcea sau dispărea: „A mea sporea de la o zi la alta.”.

În mirajul unei seri de dragoste, într-o cameră din casa lui Fukuda aflată în penumbră, şi cu teama permanentă ca acesta să nu fie prin preajmă şi să-i surprindă, sub influenţa băuturilor consumate peste măsură, Ricardo trăieşte spaima şi ruşinea vieţii lui când, în spasmele actului erotic, îl zăreşte pe Fukuda, imparţial, rece, nestingherit, cu ochelarii lui cu lentile rotunde ca să nu i se vadă „feţişoara”, privindu-i cum fac dragoste şi înţelege că totul a fost aranjat dinainte. Toate ciudăţeniile pe care nu le pricepea încep acum să iasă din întuneric. „Am înţeles de ce fusese Kuriko aşa de caldă cu mine în ultimele două zile şi mai ales în noaptea asta. N-o făcuse pentru mine, nici pentru ea, ci pentru el. Ca să-i facă pe plac stăpânului ei. Ca să ejaculeze domnul ei.”. Este momentul ca ea să-l insulte şi să-i reproşeze pentru a nu ştiu câta oară faptul că nu a vrut să o
păstreze lângă el atunci când l-a rugat, atunci când trebuia să meargă la cursurile de combatantă din Cuba revoluţionară şi nu mai voia să o facă. „Îţi închipuiai că făceam asta pentru tine, coate-goale ce eşti, ratatule, imbecilule? Dar cine eşti tu, cine te crezi? Ah, ai muri dacă ai şti cât te dispreţuiesc şi cât te urăsc, laşule!”. Ricardo cel înşelat în adâncul sentimentelor sale cele mai pure este atât de furios şi consideră că toate calificativele adresate de micuţa japoneză i se potriveau de departe. Indignat de cât de cretin, imbecil, tâmpit şi aşa mai departe fusese, consideră că orice lamentare nu-şi are rostul. Ia primul avion înapoi către Paris, hotărât să încheie definitiv acest capitol amoros din viaţa lui, să o dea uitării, în sfârşit, pe fata cea crudă.

La şase luni după revenirea la Paris, primeşte o scrisoare de la iubita lui Salomón cum că acesta îşi pusese capăt zilelor, înghiţind un flacon de barbiturice, fiindcă nu putuse face faţă refuzului lui Mitsuko de a rămâne împreună, întrucât, îi explicase aceasta, era interesată de propria carieră şi voia să se dedice întru totul ei.

Urmează o nouă etapă din viaţa lui Ricardo. De o vreme locuieşte într-o clădire art-déco de pe rue Joseph Grainier. Aici îi cunoaşte şi stabileşte o frumoasă prietenie cu Simon şi Elena Gravoski. Simon mergea pe patruzeci de ani, avea barba deasă şi roşcată şi o burtă proeminentă care îl făceau să pară mai batrân. Se îmbrăca aiurea, „cu un sacou cu buzunarele doldora de carneţele şi hârtii şi o geantă burduşită de cărţi. Purta nişte ochelari de miop, pe care-i ştergea întruna pe cravata lui şifonată. Era întruchiparea savantului neglijent şi distrat.”. Elena era cochetă şi îngrijită, veselă, entuziasmată, niciodată prost dispusă, exact pe dos de soţul ei. „Era scundă, subţirică, expresivă şi degaja simpatie prin toţi porii.”. Yilal, fiul adoptiv, se născuse în Vietnam, nu ştiau nimic cu certitudine despre el. Adopţia fusese posibilă prin intermediul Caritasului, „după demersuri
kafkiene care i-au inspirat ulterior lui Simon teoria expusă în monologuri hazlii – despre inevitabila dezintegrare a umanităţii din pricina cangrenei birocratice.”. Muţenia lui Yilal nu era de natură biologică, ci datorată unei traume din copilărie. Posibil vreun bombardament sau vreo teribilitate văzută şi simţită în acel război care îl adusese în starea de orfan. Nu era nici surd. Îi plăcea muzica şi bătea tactul din picior. Răspundea prin gesturi şi semne expresive şi uneori în scris, pe tăbliţa pe care o purta de gât. Era „pipernicit” de felul lui, nu pentru că nu mânca. Era un copil retras, introvertit, „putea sta multă vreme cu privirea pierdută, închis în lumea lui interioară, de parcă tot ce-l înconjura s-ar fi evaporat.”. Pentru că familia Gravoski nu avea televizor – pe vremea aceea televiziunea încă era considerată ca fiind ceva anticultural -, Ricardo îl primea la el în apartament de
trei-patru ori pe săptămână să vizioneze câte un meci de fotbal sau vreo emisiune de copii. Astfel, odată când se întorcea de la Bruxelles, dintr-o deplasare în interes de serviciu, Yilal îi arată un mesaj pe tabliţă: „Când erai plecat, te-a sunat fata nesăbuită.”. Era a patra oară când îl suna, după episodul Japonia. Primele dăţi nici nu voise să-i răspundă, ba i se făcuse şi rău pentru că-şi amintise… sau intra în stări depresive. În timp ce era la Viena, avut o legătură cu Astrid, o translatoare daneză cu care lucrase la Comisia pentru Energie Atomică. Ceva care nu putea să fie de durată. S-a întâmplat ca într-o noapte, Kuriko să-l sune: „Iar o să-mi închizi telefonul, pişpirică?”.

 Din seara aceea, nu a mai avut nicio relaţie sexuală. „La cei patruzeci şi şapte de ani ai mei ajunsesem să constat că un bărbat putea duce o viaţă perfect normală fără să facă dragoste. Fiindcă
viaţa mea era destul de normală, deşi searbădă.”. Se mulţumea cu munca, activităţile mecanice de traducător; filmele, concertele, cărţile şi discurile mai mult îi ocupau timpul decât îl făceau să se deconecteze, să se entuziasmeze şi asta i-o datora lui Kuriko, chiar îi purta pică. Uneori se simţea bătrân. A treia oară, la un an după telefonul de la Viena, fata nesăbuită l-a sunat în apartamentul de la Paris. „O fi apărut deodată în viaţa ei un gol pe care îl putea umple pişpirică.”. Dar nici de data asta nu i-a răspuns.

A patra oară, spre surprinderea lui, şi mai ales a celor doi Gravoski, comunicase cu Yilal. Înseamnă că acesta vorbise. Lucru ce părea cu neputinţă atâta vreme cât nu se întâmplase cu niciunul dintre ei această minune, cu toate încercările şi eforturile de a-l face pe copil să vorbească. Este momentul destăinuirii. Ricardo le spune minunata lui poveste de dragoste.

Fata nesăbuită rămâne fata crudă, fata cea rea, zăluda, Mata Hari, cum o numeşte Simon, când îi află povestea de la Ricardo, datorită multiplelor şi periculoaselor sale aventuri. Ea este când micuţa chiliană, când micuţa peruană, când micuţa japoneză. Este fata cu ochii de miere arsă, cu sânii tari şi picioarele subţiri. Este ambiţioasă şi curajoasă.  Aşa o cunoaştem în postura de combatantă pe tovarăşa Arlette. Vrea să fie bogată, aşa că ajunge, în funcţie de împrejurări: madame Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko. Se expune pericolelor cât timp se află în Japonia, face trafic de contrabandă. Dar este foarte fericită că – aşa cum şi-a dorit-, călătoreşte prin toată lumea. „Ce viaţă plicticoasă am avut eu, Dumnezeule mare!” – exclamă Elena după ce Ricardo încheie ultimele amănunte.

De când i-a povestit Elenei despre suferinţele sale în dragoste, Ricardo începe să aştepte telefonul iubitei. Aproape că se teme că nu-l va mai suna. Se înhamă la aşteptare. Şi traduce din povestirile lui Ivan Bunin. Îi trimite manuscrisul prietenului său, Mario Muchnik. Uneori, îi citeşte şi lui Yilal poveşti traduse de el, dar şi din romanele de Jules Verne, două dintre ele plăcându-i cel mai mult: Ocolul pământului în optzeci de zile şi Mihail Strogov.

După două luni şi jumătate, Kuriko îl sună din nou. El îi răspunde. Surpriză: se afla chiar la Paris, probabil pentru comisioanele lui Fukuda, introducând pe piaţa europeană afrodiziace exotice din „colţi de elefant şi coarne de rinocer”. Ajunsese „un schelet de femeie”, îmbătrânise „cu zece ani” de la acea noapte memorabilă din Tokio. „Era îmbrăcată modest şi neîngrijit.”. „Purta un sacou uzat, care putea fi bărbătesc, şi nişte pantaloni de flanelă decoloraţi, din care se iveau nişte galoşi stricaţi şi nelustruiţi. Era nepieptănată, degetele îi erau incredibil de slabe, unghiile tăiate prost, nepilite, de parcă şi le-ar fi ros. Oasele frunţii, ale pomeţilor, ale bărbiei, îi ieşeau mult în evidenţă, întinzându-i pielea palidă, cu accentuate irizări verzui.  Ochii îşi pierduseră strălucirea şi erau înfricoşaţi, amintind de unele vietăţi timide. N-avea nicio bijuterie şi niciun fel de machiaj.” Întrebându-l cu ce se mai ocupă, Ricardo îi răspunde: „Pişpirică până la moarte!”. Cât despre ea, fusese închisă la Lagos, „două luni cât veacul”, în „oraşul cel mai oribil, cel mai urât, cu oamenii cei mai ticăloşi din lume”. Fukuda a azvârlit-o ca pe un câine râios. Presupunea că este sub urmărire internaţională şi că luase şi SIDA de pe la negrii nigerieni. „E un om rece şi practic, care ştie ce-i trebuie. Eu deja nu-i mai eram de niciun folos. E exact opusul tău, pe lumea asta. Tocmai de aceea Fukuda este bogat şi puternic, în vreme ce tu eşti şi o să rămâi mereu un pişpirică.”

Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă şi violată de poliţiştii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu poveşti, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieţii ei, „ura nesfârşită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu ştiuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?

Ottilia Ardeleanu

1.03.2014

 

“Fais pas le con, imbécile!”

 

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea I-

Femeia.

Femeia doar se amăgeşte că nu se va îndrăgosti niciodată. De fapt, îşi face curaj să nu se dea de gol. Focul ei arde rece, aparent fără degajare dinspre interior. Nu-i place să se simtă cât de intens iubeşte. Îi pare prea riscant. O dezgolire a intimului. Îi este frică de ceea ce ar putea spune bărbatul. Nu-i place ca el să creadă că îl urmăreşte, că îl doreşte, că vrea să fie al ei. Numai al ei. Etern. Că singurul lucru de pe lume pe care îl doreşte cu adevărat este el, bărbatul. Că vrea să fie stăpâna şi sclava lui. Extazul şi agonia. Şi atunci, acţionează contrar dorinţelor ei posesive, măcinătoare. Joacă teatru, falsează, minte, trişează considerând că trebuie să-l ţină mereu sub control senzual riguros, să-l ţină mereu în starea de îndrăgostit ireversibil, să fie mereu altceva, altcineva. Spasmele iubirii se produc fără vreo arcuire pe chip care să-i trădeze sensibilitatea, fragilitatea, vulnerabilitatea.

Femeia nu este o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului, ci ea luptă cu izbucnirile interioare, se înfrânează, nu se expune. Îşi repugnă accesele sexuale. Dragostea înteţită i se pare o anomalie, ceva paroxistic. Se stăpâneşte vrând să dea impresia că este de piatră. Că nu se înfiorează la orice zefir de dragoste. Asta pentru că nu-i place să-şi demaşte sinele. Să-şi trădeze deficienţele sufleteşti, slăbiciunile: timiditatea, teama, neputinţa. De aceea, se încăpăţânează să nu cedeze la drăgălăşenii, la mângâieri, la atingeri. Ar fi în stare să pună pariu – chiar pe iubire – că ea nu se va îndrăgosti vreodată. Nu în felul în care citeşti prin romanele de dragoste ale romanticilor ori vizualizezi prin filmele de epocă.

În romanul “Rătăcirile fetei nesăbuite”, Mario Vargas Llosa descrie erotismul într-un fel nici pătimaş, nici greţos, nici fad, nici exaltat, nici prea liniştit, nici prea revoltător, dimpotrivă, folosind un limbaj sincer şi dezinvolt, la modul plăcut, sensibil, veridic, năucitor de poetic, seducător, aluziv-eluziv, derulând secvenţe precum fâşiile de lumină scăpând prin fante infime.

Acesta stăpâneşte un rafinament al descrierilor caracterelor, înfăţişărilor, cadrelor, profilelor psihologice, situaţiilor, momentelor erotice, planurilor istorice, social-politice şi culturale. Pe parcursul romanului se întâlnesc multe astfel de secvenţe delicioase, indiferent că reprezintă partea pozitivă ori negativă a lucrurilor. Discurs elegant, lejer, apetisant. Te fascinează. Trăieşti intens fiecare cuvânt.

Acţiunea se desfăşoară în mai multe planuri social-politice şi geografice şi reflectă mai multe caractere şi caracteristici care constituie porţiuni substanţiale din viaţa personajului principal-povestitor, Ricardo Somocurcio. Toată ţesătura erotică porneşte, se ramifică şi creşte în jurul “fetei nesăbuite”, ca o lenjerie intimă fină, cu broderie de mătase.

Cine este ea? Ea este o femeie de femei. Mai întâi, Lily, micuţa chiliană din Santiago. Apoi, tovarăşa Arlette, luptătoarea de gherilă. În continuare, madame Arnoux, Mrs. Richardson, Kuriko… Ea e fata “cu ochii de culoarea mierii arse”.

Povestea începe într-o vară fabuloasă în care s-au întâmplat lucruri extraordinare, o vară a declaraţiilor de dragoste, o vară în care “s-a produs o asemenea reaşezare sentimentală în cartier încât eram zăpăciţi de-a binelea; iubirile se desfăceau şi se refăceau, iar la plecare, la chefurile de sâmbătă seara, perechile nu mai erau întotdeauna aceleaşi de la venire.”. În cartierul Miraflores din Lima a venit “Pérez Prado cu orchestra lui formată din doisprezece virtuozi, ca să însufleţească atmosfera carnavalurilor dansante…; s-a organizat un concurs naţional de mambo în Piaţa Acho şi a fost un mare succes…”. “Dar cel mai însemnat fapt din vara aceea a fost apariţia în Miraflores a două surori dintr-o ţară îndepărtată, Chile – prezenţă provocatoare şi inconfundabil fel de a vorbi: pripit, mâncând ultimele silabe ale cuvintelor şi sfârşind frazele cu o exclamaţie aspirată, ce suna ca un “păi”, înnebunindu-i pe toţi miraflorinii care trecuseră de la pantalonii scurţi la cei lungi. Iar pe mine, mai abitir decât pe oricare dintre ei.”. Aşa facem cunoştinţă cu Lily, micuţa chiliană, “ce mai fată!”; “dansează ca o Tangolele”, într-un ritm “ameţitor, cu multă graţie, zâmbind şi fredonând cuvintele cântecului, ridicându-şi braţele, arătându-şi genunchii şi unduindu-şi în aşa fel mijlocul şi umerii încât trupul întreg, apetisant şi cu atâtea rotunjimi sculptate pe fustele şi bluzele ei, părea un zbucium, o vibraţie, o totală contopire cu dansul”. Ricardo se îndrăgosteşte lulea de Lily. În vara aceea îi face trei declaraţii de dragoste la care aceasta rămâne insensibilă. Îi plăcea totul la ea, dar mai ales cum vorbea.  O descrie ca fiind “glumeaţă şi originală, cu intonaţia şi muzicalitatea ei, atât de diferită de timbrul peruanelor, cu expresiile, ocările şi vorbele de duh”. Ajunsese aşa de înamorat, încât prietenii îl luau peste picior: “Eşti terminat, sfrijitule”, “Eşti vânăt, pricăjitule”, “Te topeşti de atâta dor, amărâtule”. Dar era “nemaipomenit să stai lângă ea, să-i vezi pletele dansând când dădea din cap, ochii ştrengari de culoarea mierii arse, să-i asculţi vorba deosebită şi să-i zăreşti, ca din întâmplare, în decolteul bluzei mulate, sânii mici care se insinuau deja, rotunzi, cu sfârcuri fragede, şi precis tari şi delicaţi ca nişte fructe proaspete.”.

Autorul aşază potrivit planurile de amor în contextul poveştii şi are un dar deosebit de a imprima realism şi acţiune acestora, de cele mai multe ori nelipsind intriga, ironia, umorul. Spre exemplu, momentele de la cinematograf:  “… şi chiar dacă nu se putea spune că în întunericul din sală ne giugiuleam ca alte perechi mai vechi – a te giugiuli era o formulă în care intrau şi săruturile obişnuite şi linsul cu limba şi mozolelile ce trebuiau mărturisite preotului în prima zi de vineri a lunii, ca păcate capitale – Lily mă lăsa să-i sărut obrajii, lobul urechilor, colţul gurii şi câteodată îşi împreuna preţ de o clipă buzele cu ale mele, îndepărtându-se apoi cu o strâmbătură melodramatică: “Nu, nu, asta chiar că nu, Slăbănogule”.”.

Datorită escapadelor fetei nesăbuite, autorul ne poartă prin intermediul lui Ricardo pe trei continente. Porneşte din Peru, ajunge în Franţa, Anglia, Spania şi Japonia. Ne introduce în atmosfera Limei burgheze, a Parisului revoluţionar din anii 60, de hippy London al anilor 70 şi a Japoniei moderne. Dacă l-ai fi întrebat, pe la cincisprezece ani, ţi-ar fi răspuns: “De când mă ştiu am visat să trăiesc la Paris”, fiindcă acolo “viaţa era viaţă”. Se visa să ajungă un avocat şi să plece în vreo misiune diplomatică la Paris, ori poate să se dedice politicii, ca să ajute puţin “acest Peru amărât să redevină măreţ şi prosper”. Cât despre Lily, ea avea alte gânduri. Să ajungă stewardesă ca să poată călători gratis în toată lumea, ori să călătorească şi să cunoască toate ţările. Poate chiar să ajungă artistă de cinema, numai că n-o să fie niciodată de acord “să filmeze în bikini”. Lily era, în realitate o fată săracă lipită, aşa cum avea să-şi dea seama Ricardo mult mai târziu, puteai să-i numeri pe degete articolele de îmbrăcăminte şi încălţăminte. Cu toate acestea ea şi prietena ei, Lucy, erau “grozave, moderne, isteţe” şi erau invidiate pentru că se aflau “mereu în centrul atenţiei şi băieţii toţi făceau roată în jurul lor, în timp ce altele…” erau “năzuroase, înapoiate, învechite, habotnice şi complexate”. De fapt, fetele din cartierul Miraflores din Lima simţeau faţă de chiliene “fascinaţia exercitată de cobră asupra păsării hipnotizate înainte de a fi înghiţită, păcătoasa asupra sfintei, diavolul asupra îngerului.”, invidiau libertatea pe care n-o aveau.

Lily era pentru toată lumea din Miraflores un mister care avea să fie descoperit la sindrofia pentru aniversarea dolofanei Marirose Álvares-Calderón, când mătuşa acesteia le-a descusut şi pe ea şi pe prietena ei, Lucy, cu privire la provenienţa lor şi a declarat pe faţă că erau peruane get-beget: “Fetele astea n-au pus piciorul în viaţa lor în Santiago şi sunt tot atât de chiliene cum sunt eu tibetană!”. S-a lăsat cu tot felul de bârfe, scenarii, invenţii până când cele două chiliene “au încetat să mai existe” şi alte evenimente au captat atenţia localnicilor. Apoi, nimeni nu a mai auzit nimic despre “paţachine”. S-au făcut uitate. Este prima dispariţie a fetei nesăbuite. Aveau să urmeze mai multe.

Toată această poveste de dragoste este presărată de apariţiile în prim-plan ale câtorva personaje din viaţa lui Ricardo Somocurcio care fac subiectul unor situaţii politico-economice şi social-culturale între anii 1950 şi 1990, aproximativ: Paul, luptătorul de gherilă; hipiotul şi pictorul de cai, Juan Barreto, fostul său coleg de la Colegiul Champanat; Salomón Toledano, tălmaciul de la Château Meguru; Simion şi Elena Gravoski şi copilul lor fără voce, Yilal; Arhimede, constructorul de “spargeval” şi Marcella, scenarista, precum şi alte figuri de o importanţă mai măruntă sau nu neapărat, dimpotrivă care intervin în momente speciale pentru ca povestea să ia o altă turnură.

Pe la începutul anilor 60, Parisul trăia febra Revoluţiei Cubaneze. Sosit aici de câteva zile, Ricardo, proaspăt avocat, cu o diplomă eliberată de o universitate peruană care nu impresiona pe nimeni la Paris, şi nici măcar faptul că se descurca foarte bine în engleză şi în franceză, îl cunoaşte pe Paul, “un butoiaş cu picioare”, simpatic, prietenos şi limbut şi care în aceste momente istorice pregătea revoluţia care avea să facă din Peru o a doua Republică Socialistă a Americii Latine. Făcea parte din MIR (Mişcarea Revoluţionară de Stânga). Guvernul cubanez acordase MIR-ului  burse pentru ca fete şi băieţi peruani să fie instruiţi în lupta de gherilă. Ricardo se angajează să-l ajute în treburile logistice, cum ar fi rezervarea de camere în hoteluri mizere, transportul bursierilor de la Orly, la micile hoteluri şi pensiuni. Aşa o întâlneşte pe tovarăşa Arlette în care o recunoaşte chiar pe micuţa chiliană. Avea “o siluetă graţioasă, talie subţirică, ten palid şi, chiar dacă se îmbrăca foarte simplu, ca şi celelalte – fuste şi pulovere obişnuite, bluze de percal şi pantofi grosolani, fără toc şi cu barete, cum se vând la piaţă -, degaja un aer cât se poate de feminin, din felul în care mergea şi se mlădia şi mai ales după cum îşi ţuguia buzele groase când punea întrebări despre străzile pe care înainta taxiul.”. Lily se schimbase mult, dar îşi păstrase şiretenia, acel fel “îndrăzneţ, spontan şi provocator”, acea atitudine sfidătoare “în pieptul şi faţa obraznică”. Studiase Literele şi Dreptul la Universitatea Catolică, făcea parte din Tineretul Comunist aflat în clandestinitate şi trecuse la MIR pentru că “era o mişcare revoluţionară adevărată, nu un partid sclerozat şi anacronic”. Din discuţiile cu ea, Ricardo îşi dă seama că atât studiile cât şi faptul că aceasta militase pentru Tineretul Comunist şi pentru MIR nu erau decât o gogoriţă, în contextul în care pe tovarăşa Arlette n-o interesau câtuşi de puţin politica în general şi revoluţia în particular. Îi era foarte clar că se folosise de bursa de combatantă doar pentru a ieşi din Peru şi a călători prin lume, cum îi era visul. Altfel nu ar fi avut nicio şansă, dat fiind condiţia ei umilă.

Urmează prima lor noapte de dragoste, “în cea de-a opta zi din pudica noastră lună de miere”, în Hôtel du Sénat. În culmea fericirii, desigur. Autorul o descrie din nou în termeni speciali, priviţi din pielea unui îndrăgostit incurabil ca Ricardo: “Era foarte slabă, avea picioare bine făcute şi o talie atât de subţire că aveam impresia că i-o pot cuprinde cu mâinile. Sub pata de puf ce-i acoperea pubisul, pielea era mai transparentă decât pe restul trupului. Piele măslinie, cu reminiscenţe orientale, fină şi răcoroasă. S-a lăsat sărutată alene, din cap până în picioare, pasivă ca de obicei, şi a ascultat, aşa cum asculţi ploaia, poemul Material nupţial de Neruda, pe care i l-am recitat la ureche, şi şoaptele de iubire pe care i le strecuram cu respiraţia tăiată.”. După această noapte, tovarăşa Arlette îi spune că va rămâne să trăiască la Paris cu el dacă îi aranjează să nu mai plece în Cuba ca să urmeze cursurile. “Poate sfârşesc prin a mă îndrăgosti de tine”- îi face ea o concesie. Numai că Paul grăsanul – căci în el îşi puseseră amândoi speranţa- nu poate să-i dea drumul, şi-ar crea probleme grave, de care nu are nevoie tocmai acum. Astfel se produce o a doua ruptură între Ricardo şi fata nesăbuită.

Ricardo încă îşi căuta de lucru, avea speranţa să câştige un concurs pentru un post de traducător de spaniolă organizat de UNESCO. Şi asta avea să se întâmple după zile în şir în care fusese năuc şi îşi reproşa că n-a avut curajul să ceară tovarăşei Arlette să rămână cu el la Paris, în ciuda interdicţiei lui Paul.

Munca mecanică şi dificilă de traducător îl făcea să uite de eşecul unei iubiri neîmpărtăşite care avea să-l urmărească, să-l obsedeze şi tortureze mulţi ani de aci încolo. La început, a tradus în spaniolă documente despre mutarea templelor Abu Simel pe Nil sau despre păstrarea urmelor scrierii cuneiforme, descoperite în peşteri din deşertul Sahara, la Mali. Ricardo se apucă în paralel cu munca de traducător să studieze limba rusă gândindu-se că asta îi va asigura o stabilitate în activitatea sa de traducător, rusa fiind una dintre cele patru limbi oficiale la ONU. După o vreme, când nu mai are de lucru, la recomandarea domnului Charnés, se implică în munca de translator  la conferinţe şi Congrese internaţionale, la Paris sau în alte oraşe europene. Primul contract a fost pentru Comisia pentru Energie Atomică la Viena, al doilea la Atena, la un congres internaţional despre bumbac.

Despre tovarăşa Arlette, “despre slăbănoaga aia fără sare şi piper” află în sfârşit de la Paul că se presupunea că ar fi în mare amor cu Chasón, unul dintre comandanţii care au făcut istorie. Şi, încercând să-l consoleze pe Ricardo, îi spune: “Tu ştii foarte bine, mie nu mi s-a părut niciodată o tipă care să te dea pe spate. În fine, nu mai face moaca asta că nu s-a sfârşit lumea, bătrâne.” Nici Ricardo nu era convins că aceasta nu era vreo manevră a fetei nesăbuite de a scăpa de instrucţie şi respectiv de anagajamentul luat faţă de MIR.

În contextul politico-istoric dat, Mario Vargas Llosa prezintă cu lux de amănunte pe principalii şefi ai MIR, Luis de la Puente Uceda şi Guillermo Lobatón. Şi acţiunile lor. Dar, să revenim.

Printre altele, Paul îl anunţă că se va întoarce în Peru. Ricardo, mâhnit că prietenul său îl va părăsi, îi spune că va rămâne în continuare la Paris, ca traducător pentru UNESCO. În timp ce toţi cei care vin la Paris vor să devină pictori, scriitori, muzicieni, actori, regizori, să facă doctoratul sau revoluţia, Ricardo nu voia altceva de la viaţă, ci doar atât: să trăiască la Paris. Acesta era adevărul gol-goluţ. Se descurca îndeajuns cu banii câştigaţi şi îşi oferea mici plăceri: filme, expoziţii, teatru şi cărţi. Tot pe atunci a avut un soi de relaţie cu o spanioloaică “îmbrăcată în negru din cap până în picioare” care cânta asemenea Juliettei Gréco, acompaniindu-se cu o chitară în l’Escale, Carmencita. Află de moartea mătuşei Alberta, fără de a cărei generozitate după decesul ambilor părinţi nu ştie ce s-ar fi făcut, chiar de la un unchi de-al doilea, Ataúlfo Lamiel. Are nevoie de un scurt concediu pentru a se întoarce în Peru şi trecând pe la sediul UNESCO ca să-l anunţe pe domnul Charnés, o reîntâlneşte, după aproximativ trei ani, pe tovarăşa Arlette, o “doamnă elegantă, într-o haină de blană neagră, pe tocuri subţiri”. “Cum naiba te mai numeşti acum?” şi răspunsul, arătându-i verigheta de aur de pe mâna dreaptă: “Acum port numele soţului meu, aşa cum se obişnuieşte în Franţa: madame Robert Arnoux”. “Vezi ce-ai pierdut, dacă ai fost laş?”. “Ai pierdut ocazia vieţii tale, Ricardito.”. “Acum e prea târziu, băiete bun. Ce fel de partidă poate fi pentru soţia unui diplomat francez un pişpirică traducător la UNESCO?”. Il asigură că este nevasta fidelă, soţia perfectă.

De fapt, pentru ea, Ricardo este un pişpirică, un pămpălău, tontuţul, prostuţul, amator de puştoaice şi băiete bun! Adică nişte epitete acolo adresate în discuţiile purtate în doi, în timp ce ea  este fata rea, fata nesăbuită, fata crudă, Lily chiliana, tovarăşa Arlette, madame Arnoux şi vom vedea încă cine.

Ricardo este foarte gelos. Recunoaşte singur. Este îndrăgostit până peste urechi:  „mi-aş vinde sufletul diavolului şi aş da orice ca să fac dragoste cu ea sau cel puţin s-o sărut”. Se întoarce pentru câteva zile la Lima pentru problema moştenirii, îi revede pe mătuşa Dolores, „o femeie blândă şi palidă, invalidă de aproape zece ani” şi pe unchiul Ataùlfo, „bărbat de patruzeci de ani, înalt şi mustăcios” care, pe lângă avocatură, mai ţinea şi cursuri de Drept Comercial la Universitatea Catolică. El era cel care îl ţinea la curent cu situaţia politică peruană, trimiţându-i scrisori la intervale regulate de timp. Avea o bibliotecă impresionantă. Când era liber, Ricardo recitea Educaţia sentimentală a lui Flaubert, „fiindcă acum madame Arnoux din roman luase pentru mine nu numai numele, ci şi chipul fetei nesăbuite”.

Primul lucru pe care îl face la revenirea în Paris este să o sune pe madame Arnoux. Îşi va cumpăra un mic apartament cu banii căpătaţi din moştenirea mătuşei Alberta, pe rue Joseph Granier, într-o clădire „art-deco din anii treizeci, cu motive geometrice pe faţadă – romburi, triunghiuri şi cercuri – în apropiere de École Militaire, în arondismentul VII, foarte aproape de UNESCO”. Inaugurarea apartamentului se lasă cu dragoste, pentru a doua oară. Autorul face o descriere minuţioasă a actului erotic în care „ea nu părea o fată care face dragoste, ci un medic ce formulează o descriere tehnică şi exterioară a plăcerii” în timp ce el se afla în culmea fericirii, cum nu mai fusese „de mult, sau poate niciodată”.

În aceeaşi zi este invitat la cină pentru a-l cunoaşte pe soţul ei, domnul Robert Arnoux, un bărbat „scund şi chel; mustăcioară subţire care se mişca atunci când vorbea, ochelari cu sticlă groasă şi de două ori vârsta nevestei. Era foarte atent cu ea… Nu era foarte simpatic, mai degrabă era înţepat şi tăios, dar părea într-adevăr foarte cult şi vorbea despre Cuba şi America Latină cu mare siguranţă. Spaniola lui era perfectă… nu făcea parte din delegaţia franceză a UNESCO, ci Quai d’Orsay îl recomandase drept consilier şi şef de cabinet al directorului general, René Maheu, despre care se spunea c-ar fi un geniu discret, coleg cu Jean-Paul Sartre şi cu Raymond Aron la École Normale.”.

Mario Vargas Llosa are un aport special pentru cititor, acela de a plasa în centrul atenţiei oameni, locuri, evenimente, scriitori şi operele lor, potrivit momentelor şi cadrelor istoric-politice şi culturale. Astfel, pomeneşte fie în treacăt, fie accentuând, nume de scriitori cum ar fi: Sartre, Flaubert, Montaigne, Paul Féval, Alexandre Dumas, Jules Verne, Camus, Mauriac, Malraux, Foucault, Gilles Deleuze, Jacques Derrida, Hemingway. Sau locuri pe care le frecventa în timpul liber ori cu anumite ocazii: în Peru: parcul Salazar, golful Limei, Cofetărioara Albă, Institutul peruano-american; apoi, în Franţa: Teatrul Naţional, Comedia Franceză, Odéon, Sala Pleyel, Sala Olimpia, Cinemateca de pe rue d’Ulm, les bouquinistes de pe cheiurile Senei,  librării ca de exemplu „La joie de lire”, grădina Luxemburg, Luvru, Jeu de Paume, Muzeul Rodin, casele lui Balzac şi Victor Hugo, Versailles, Alliance Française, Sorbona, Cartierul
Latin, Montparnasse, UNESCO, Hôtel du Sénat, cimitirul câinilor din Asnières. Sau muzicieni şi trupe ale vremii: Pérez Prado în Peru, Juliette Gréco, Charles Aznavour şi Georges Brassens în Franţa, Beatles, Cliff Richard, Rolling Stones în Londra anilor 60… Oameni de teatru/ film şi spectacolele susţinute la vremea respectivă: Platonov de Cehov, montat de Jean Vilar, fiind el însuşi protagonist, …”, filmul Les enfants du Paradis de Marcel Carné, Marat-Sade de Peter Weiss, montat în 1964 de Peter Brook, recunoscut până atunci prin montările revoluţionare ale pieselor lui Shakespeare. „ … Jean Cocteaux apăruse în timpul unei proiecţii private cu Morir à Madrid, un documentar de Frédéric Rossif, venit la braţul amantului său, actorul Jean Marais, care, în treacăt fiind spus, era frumos foc”. Despre nume politice importante: Maurice Couve de Murville, ministru de externe al generalului Charles de Gaulle, Guillermo Lobatón, liderul marii greve de la Universitatea San Marcos din 1952 împotriva dictaturii generalului Odría, Che Guevara, Fidel Castro, comandantul Chacón…

Dintr-un Comunicat oficial publicat în Le Monde, cei doi amanţi află de moartea prietenului Paul. De altfel, toţi prietenii adevăraţi ai lui Ricardo sfârşesc într-un fel sau altul prin a muri.

„Nu ştiu dacă mă interesează ce e fericirea, Ricardito. Ce ştiu sigur e că nu e treaba aia romantică şi dulceagă care e pentru tine. Banii oferă siguranţă, te apără, îţi permit să te bucuri din plin de viaţă, fără să ai grija zilei de mâine. Singura fericire pe care o poţi atinge” – asta replică fata nesăbuită, fata rea, fata cu ochii de miere arsă când Ricardo îi spune că ar fi făcut-o aşa de fericită încât nu l-ar fi părăsit niciodată. Dacă el era mulţumit cu ce a obţinut, ea nu. Ea o să vrea mereu tot mai mult. Lipsa lui de ambiţie reprezintă un mare defect pentru ea. Un „defect îngrozitor”. „De-asta nici n-aş putea să-ţi fiu nevastă”, îi reproşează madame Arnoux. Dispare încă o dată din viaţa lui. Din fericire, îşi uită în apartamentul în care şi-au petrecut o nouă „lună de miere” periuţa de dinţi marca Guerlain pe care Ricardo o va purta după el ca pe o amuletă.

O caută, nu o găseşte, până la urmă se hotărăşte să se întâlnească cu soţul acesteia de la care află că l-a părăsit şi care credea că a fugit cu el, cu Ricardo. În plus, madame Arnoux a plecat cu economiile de-o viaţă ale lui monsieur Arnoux care nu poate pricepe cum a putut să fie atât de ipocrită, atât de făţarnică, după tot ce a făcut pentru ea.

La nivelul anilor 60, autorul romanului ne prezintă evoluţia social-culturală europeană. La Londra, au apărut: minijupa, pletele lungi, ţinuta extravagantă, popularizarea drogurilor – de la marihuana la acidul lisergic -, începând cu fascinaţia spiritualităţii hinduse, cu budismul, cu practicarea amorului liber, cu recunoaşterea homosexualilor şi campaniile pentru mândria de a fi gay etc.

„Ca şi prima oară, am umplut golul dispariţiei ei muncind pe rupte”. Are contracte în Rusia – la Moscova şi Leningrad, Anglia – la Londra, Germania – la Frankfurt. Continuă cursurile de limba rusă şi traducere simultană, trece la meseria de interpret care îi permite să călătorească mult prin Europa, participând la conferinţe şi seminarii economice. Are  o legătură anostă cu o funcţionară de la UNESCO, Cécile, şi care „s-a fâsâit din plictiseală”.

Îl reîntâlneşte pe fostul coleg de la colegiul Champagnat de Miraflores, Juan Barreto. “Devenise hipiot, dar nu unul şleampăt, ci unul elegant: plete până la umeri, uşor cărunt, păr mătăsos, bărbuţă rară în jurul gurii, adunată într-un cioc îngrijit.”. Trimis de tatăl său la Londra să urmeze un curs de desen şi nevrând să se mai întoarcă în Peru, ajunge aproape muritor de foame, norocul lui este că o întâlneşte pe Mrs Stubard, „un înger căzut din cer”, căreia îi desenează în cărbune căţeluşa şi care i-a oferit o şansă de reabilitare în schimbul unor servicii ca de exemplu udatul grădinii, periatul căţeluşei, dusul gunoiului, însoţirea acesteia la cumpărături. De fapt, el începuse să vină să o vadă o dată pe săptămână nu numai ca să-i dea de mâncare, dar pentru că se simţea de milioane cu ea. „Avea un trup de şaptezeci de ani, dar un suflet de cincisprezece. Ce mai, am făcut din ea o hipiotă!”. Şi fiindcă ea îl învăţa să gătească iar el cum să încerce marijuana, legătura lor a devenit mai mult decât prietenie. Aşa a ajuns să locuiască în cămăruţa defunctului ei soţ. Ascultau Mozart, Beethoven şi Benjamin Britten la pick-up-ul pe care-l avea Mrs Stubard. Citeau The Times şi ascultau ştirile BBC. Charles, nepotul doamnei, instructor de cai în Newmarket, vine în vizită. Cu această ocazie admiră portretul în cărbune al căţeluşei. Peste un timp, lui Juan Barret i se face propunerea de a face un portret a iepei Primerose, câştigătoarea a numeroase concursuri. I se oferă suma de 200 de lire sterline. Asta schimbă cursul vieţii lui Juan, devenind din hipiot, un pictor de cai. Astfel că ajunge să picteze peste o sută de pânze de cai şi să facă numeroase desene, crochiuri, schiţe în creion şi în cărbune.

De câte ori se întâlnea cu el, Ricardo făcea lucruri pe care nu le mai făcuse în viaţa lui: nopţi albe prin discoteci ori chefuri hippy “în care aerul era îmbâcsit de mirosul ierbii, cu prăjituri din haşiş”. Surprinzătoare era ”uşurinţa cu care puteai mângâia şi chiar face amor cu orice fată la acele chefuri”. Dar asta nu putea dura o veşnicie pentru unul ca el pentru care viaţa era sobră şi care în loc să petreacă de mama focului, învăţa limba rusă şi făcea traduceri. Hipioţii căutau stridenţa, exotismul, insolitul “prin detalii pişichere şi haioase”. Filozofia lor nu se baza pe gândire şi raţiune, ci pe feelings.

Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

 

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2014)

Adevăruri în format A5, în cod portocaliu, în(că) versete

Recenzie: Versete şi alte adevăruri de Liviu-Ioan Mureşan

Suntem sub zăpezi! – spun cei doi bătrâni pe care îi sun săptămânal să văd dacă mai respiră. Ţin un fel de oglindă cu lupă şi lumină a sinelui poziţionată spre gura târgului. Aşa aflu ce mă interesează. Iarna este mai veche decât noi şi totuşi are atâta forţă. În câteva ore a făcut curăţenie generală. Miroase mai frumos decât cocolino peste tot pe unde a întins cearşafuri albe, scrobite. Aleargă prin toate cotloanele, foloseşte crivăţul ca pe un detergent în spume, şterge orice urmă pământească. O clipă ai impresia că ai murit şi te afli printre îngeri care şi ei au şosele, oraşe, copaci, benzinării, farmacii, bodegi, marketuri, bănci, parcuri, tomberoane, magazine chinezeşti, şcoli, stadioane, biserici şi oameni, desigur, ca să le facă treburile cumpătat şi corect, aşa cum este în lumea lor.

Aceeaşi tipesă mă urmăreşte în tot ce fac. Mă îmbrac eu, că aşa vreau, cu tricou marinăresc şi bolero tricotat negru, şi ea la fel. Mă tund eu cu gheare peste urechi, fiindcă nu pot intra în bucătărie decât dacă arăt bine 🙂, hop şi ea la coafor. Încalţ eu o pereche de botine cu vârf ascuţit pentru că mă avantajează, şi ea! Mă dau eu cu un ruj lila, ea la fel. Singurul lucru pe care nu mi-l poate copia este parfumul personal.

A slăbit enorm în ultima vreme. O fi bolnavă? Îşi imaginează că este o fetişcană la vârsta îndrăgostirii?

Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă. V de la victimă, I de la iubire, A de la adevăr, Ţ de la ţipăt, A de la aristotel. Folosiţi orice combinaţie vă vine în minte sau care vi se potriveşte mai bine. VinăIspităAteuŢintirimAdio.

Liviu-Ioan Mureşan, LIM adică, ne propune câteva “Versete şi adevăruri” chiar despre ea, despre viaţă. Fie că este o poveste pe care o citim fiecare la rândul lui, fie că este însuşi adevărul că existăm, fie că este labirintica minciună în care ne încâlcim toţi, viaţa este zestrea dată, moştenirea cu care mergem spre destinaţia ultimă.

În legătura sa cu viaţa, poetul o consideră cartea de căpătâi pe care o parcurgem filă cu filă, de multe ori la întâmplare, acolo unde se deschide. Citeşti şi vezi că este chiar ceea ce ţi se întâmplă ţie, că faci parte din întâmplare sau că întâmplarea era pregătită anume pentru tine. Între filele ei, omul se regăseşte ca personaj al unui basm ancestral, “pasajele” importante – începutul şi sfârşitul -, deschizătoare-închizătoare ale vieţii, confundându-se cu naşterea, respectiv moartea. Unii dintre cititori au răbdarea de a parcurge filă cu filă, de a întoarce adevărul şi pe o parte şi pe cealaltă, tratează cu mare calm lumea, împrejurările, evenimentele, acţiunile, se opresc pentru a se mai odihni un pic, pentru relaxarea zilnică, gândesc, judecă, memorează ori rememorează,  zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate, neexcluzând faptul de a le transmite şi altora măcar la nivel de idee: “viaţa e o poveste citită de fiecare/ precum biblia sau o altă carte de căpătîi/ pagină cu pagină”… “fiecare pagină întîmplare/ durere mai ales/ fericire/ neputinţă şi aşteptare/ fiecare pagină vis peste care/ se aştern alte şi alte pagini/ şi numai lipsa memoriei ne îndeamnă/ să revenim la pasajele importante/ cum ar fi moartea/ sau naşterea/ unui personaj”/ “Versete”.

Viaţa poate fi considerată, din alt punct de vedere, un drog luat în cantităţi (ne)potrivite, astfel încât să pară altfel decât este, măcar cu un pic faţă de realitate. Cumva frumoasă până la halucinantă. Un drog “administrat în neştire”, cum o numeşte poetul. Acolo unde se depăşeşte doza admisibilă, apare neinvitata umbră a morţii. Dacă ar şti să o administreze! Eficient, cu simţ de răspundere, cu mai multă încredere în sine şi în ceilalţi, cu mai mult optimism! Însă, se poate vorbi despre viaţă în lipsa morţii?

Viaţa are nebuniile şi nebunii ei, are fericire şi tot pe atâta ură. Pe cât de simplu de dus în aparenţă, pe atât de dificil de atins în punctele ai nevralgice; pe cât de îngrădită, pe atât de libertină. Desigur, pe cât de fragilă, pe atât de puternică. Ea este balanţa spirituală, ne trage când în sus, când în jos, într-o legănare de-a dreptul periculoasă: “unii sînt bolnavi nelăsînd/ viaţa să curgă/ devin coautorii propriilor cărţi/ aceştia sînt nebunii”/ “Versete”.

Viaţa poate fi un simplu obiect imaginat de propria minte. Un joc al minţii. O acrobaţie care să surprindă, să trezească admiraţie ori, dimpotrivă, spaimă şi inhibare.  O gimnastică a minţii, a spiritului. Poetul o vede ca pe un “cerc de plastic” prin care putem trece de o parte şi de cealaltă, ca din viaţă în moarte şi invers. Aceasta pare să fie logica nemuririi, din punct de vedere al cititorului care se confundă cu povestea pe care o citeşte sau scrie, care probează trecerea prin cercul născocit: “rotesc în jurul taliei un cerc de plastic/ jucăria mea/ albastru asemeni infinitului/ poarta mea în timp/ şi cîteva minute călătoresc în viitor/ opresc cercul îl ţin în mina stîngă/ mă aplec şi trec dincolo/ îl ţin în mina dreaptă/ şi trec dincolo/ iată cum poţi birui timpul/ joaca aceasta e mai logică decît viaţa/ sînt fericit”/ “Versete”.

LIM îmbină ideile universal valabile cu cele personale, aş zice că personalizează generalul. El nu se uită pe sine şi nu-şi pierde din vedere familia, reperul său existenţial, punctul de orientare în(spre) lume. Copiii sunt universul vieţii. De acolo izvorăsc bucuriile, satisfacţiile, mulţumirea sufletească. Centrul iubirii este soţia. Centrul amintirilor, bunicii. Ei reprezintă filele cele mai importante ale acestei cărţi, viaţa, pe care o scrie cu vorbe şi fapte: “alex a început pe la şase ani/ buchisea cu plăcere/ acum contopit/ anticipează deznodămintele zilelor”/ “Versete”.

Nici munca autorului nu este uitată, ea este doar o reflexie pentru munca omului, oricare om, pentru a-şi face mai uşor de suportat existenţa, pentru a lăsa ceva din zbuciumul său urmaşilor, singurul câştig, de altfel, de natură spirituală: “pagina aceasta e scrisă cu umilinţă/ plină de sudoare şi lacrimi/ fără punctuaţie cu versete lungi încîlcite”/ “Versete”. Paginile vieţii sunt scrise cu durere, dar şi cu bucurie, cu fantezie, în ritualuri personale şi de familie. Viaţa reprezintă un obiect de artă care se modelează, se creează în armonii speciale, originale, reale. Se vrea pictată şi se lasă pictată. Se vrea cântată şi se cântă pe aceeaşi melodie, fie veselă, fie tristă, în concordanţă cu sinele: “la cartea aceasta s-a scris/ s-a pictat/ şi s-au aranjat melodii/ pentru fiecare filă/ treimea nu poate fi contestată/ prin raţiune”/ “Versete”. Viaţa este însăşi rugăciunea pentru viaţă: “de două ziele citim împreună/ o rugăciune pentru reuniunea familiei/ fila aceasta e identică/ pasajele importante le rostim în cor/ precum o incantaţie”/ “Versete”.

Unul dintre adevărurile incluse în acest volum de versete şi adevăruri, este cel al realităţii. Al realităţii induse, inoculate. Al realităţii media. Spre exemplu, subiectul căpuşelor de care trebuie să ne ferim pentru că ele ucid, ele nu iartă, ele nu cunosc iubirea de aproape! Şi apropo de aceasta, ar mai fi subiectul bisericilor care se înalţă “pe furiş”, zidind falsa credinţă a unora, banii altora, prin mila divină şi unde “cei bogaţi îşi pun feţele în icoane cu aură purpurie/ şi numele pe lista  ctitorilor”./ “mă doare”. Apoi, în efectul de seră, pe protagonistul soare, indolent şi tupeist de strălucitor, nepăsător de fierbinte îl doare-n cot de condiţia umană: “mă doare soarele acesta fierbinte/ nepăsarea-i mă doare şi-i invidiez longevitatea/ pentru că nu e om nu e umbră nu se reîncarnează/ ci străluceşte/ cum l-ar durea în cot de condiţia paşilor prin iarba moale/ şi verde.”/ “mă doare”. Deşi pământul, iarba, soarele au câte-o durere, constatăm cu stupoare că ea ne aparţine, ne este transmisă şi nouă. Timpul, ca un sanitar la lucru, ni le va obloji pe toate, cum ştie doar el: “timpul va trece aşa cum numai el ştie/ să şteargă durerile/ umbrele se vor estompa odată cu stingerea soarelui”/ “mă doare”.

Divorţul este un adevăr modern. O modă retro. Respectă cu stricteţe principiul conform căruia, în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. Poetul se referă la iubire ca la o construcţie ridicată cu migală şi dăruire şi pe care o poţi dărâma cât ai zice “divorţ”. Cărămizile construcţiei se împart la doi, ruina sentimentală şi ea. Copiii rezultaţi din dragoste, liantul căsniciei, sunt cei mai afectaţi. Viciul degradării morale biruieşte: “e nevoie de cîteva ceasuri să dărîmi o iubire/ pecetluită cu sîngele pruncilor/ maturi azi/ şi de cîteva zile e nevoie să împarţi agoniseala/ a douăzeci de ani/ notarul cu faţa lui tîmpă întinde cîteva hîrtii/ pe care nici nu le citeşti” …”de astăzi aşternutul poate fi murdar/ doar cîte o tîrfă/ să-ţi reproşeze/ neglijenţa/ în timp ce o plăteşti”/ “divorţ”.

Despre viaţa ordinară, văzută ca un meniu, ca o modalitate de îmbuibare ori de petrecere (a timpului), LIM exprimă cu dezinvoltură tarele acesteia, slăbiciunile umane vizibile pe care le tratează cu un tăios umor contemporan: “ne-am adunat în grădină să frigem mici/ piept de pui şi ciuperci/  să bem vin roşu vin alb/ să bîrfim cunoscuţii/ şi necunoscuţii/ după cîteva ore am uitat de oameni/ bîrfeam arhanghelii serafimii/ cetele înaripate cu lauri pe creştete/ umpleam cănile cu nectar din cer/ frigeam sentimente”/ “poveste cu oameni şi alte slăbiciuni”. Poetul scoate în evidenţă, astfel, decadenţa societăţii actuale.

Subiectul singurătăţii nu face opinie separată, el este prezent şi la acest poet, în strânsă cordialitate cu moartea “despre temere în singurătate”. Iar „dacă e să se moară/ să se moară omeneşte/ nu cu un os înfipt în gît/ sau atîrnînd de sforile hamacului/ să nu se moară de binedispunere nici de inimă rea/ totul să fie pe neaşteptate/ cum ar cădea tavanul şi numai umbra acestui/ ca ultimă prevenire/”/ „dacă e să se moară” – asta spune poetul, referindu-se la poeţi, la orgolii şi ineficienţa acestora. Mai spune el: „pentru poeţi sînt o infinitate de stări/ în care ar putea muri liniştiţi/ cea mai plăcută este închiderea între coperte/ eventual învelite în piele de animal”/ „dacă e să se moară”, ca ultim efort pentru satisfacerea acelor mândrii personale, uneori fără sorţi de izbândă.

Revoltat că viaţa este „o mare minciună”, poetul atinge nu numai economicul, dar şi social-culturalul de actualitate: „numai filosofia tîmpeşte simţurile/ şi credinţa perfidă că există în toate început şi sfîrşit/ adunat-am generaţie după generaţie informaţii eronate/ pe care ne-am pietrificat raţionamente/ predăm copiilor la şcoală aberaţii/ formăm visători ai nulităţii/ şi ne convine/ să păşim pe trepte imaginare”/ „o mare minciună”. Pentru fiecare mare minciună există un raţionament „pe care iniţiaţii îl stăpînesc şi rîd în sine”. Pentru fiecare mare minciună se nasc marile teorii, „o secvenţă de filosofii” iar acestea, ca şi alte „aberaţii” au fost testate pe şoareci: „ţin în palmă un şoarece mort/ şi asta îmi certifică/ teoria” / „o mare minciună”.

Un alt adevăr este cel al cărţii şi al autorului. Poetul abordează subiectul în mai multe poezii, din mai multe unghiuri. Ba se implică, ba stă pe margine. Ba este cel vizat, ba orientează reflectorul teatral pe alte personaje. Despre poetul aflat în centrul atenţiei publice şi critice şi despre destinul poeziei, putem afla din versurile: „nefericiţi viii ei nu citesc poemele decît să compare/ să tragă concluzii pripite despre poet/ să se amuze să condamne să catalogheze/ reuşitele pe care odată depuse în ramă/ să se depună praful”/ „pentru dincolo”. Despre valoarea unei cărţi şi cum este interpretată aceasta, LIM are o revelaţie pentru sine şi pentru noi, „revelaţia Cărţii”: „s-au lipit filele ultimului exemplar de carte/ şi teama de a nu rupe cuvintele macină amprentele/ sufli introduci beţişoare uscate între file”… „pentru curiozitatea primului preţ/ asta-i valoarea/ revelaţie de muritor murind după revelaţie”. Poetul vede linia de finiş a unui volum, a poeziei în general, undeva mult mai departe, în eter, în cosmos. El se bizuie pe circulaţia informaţiei poetice, doar aşa va putea ajunge la critici, doar aşa criticii vor putea deveni oameni: „dacă tot a murit maria a lăsat testament/ cum nepoţii să-i transcrie poemele pe computer/ şi să le trimită în eter”…”ăla mai neştiutor a transcris/… aşa i-a zis avocatul şi el a transcris… poemele mariei circulă/ şi criticii cred că dacă mai trăia cîţiva ani/ ajungeau şi ei oameni”/ „testamentul mariei”.

Despre adevărul trecerii, aminteşte în „teoria membranei”: „cel mai bine se citeşte în riduri/ gîndul să fie bun cînd priveşti în oglindă/ chipul ce nu-ţi aparţine”.

Speranţa este cel mai îndrăgit adevăr. Oare pentru că ar putea fi ultimul?!: „te sărut cu riscul de  stîrni o furtună în california/ vom face copii şi istoria va sta în mîinile noaste”/ „speranţe”.

Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult.

de Ottilia Ardeleanu

(27 ian. 2014)

scurtissim tuşeu iubicid între o poemesă şi un poeziu


Recenzie: Singularia Tantum de Luminiţa Zaharia

Cenuşa iernii se vântură dinspre mare şi-napoi. O fereastră deschisă te poate risipi în lume. Poţi să-ţi imaginezi cum gândurile tale fac amestecuri şi combinaţii dintre cele mai nebănuite cu materia în care, minuscul, te laşi purtat, descompus, recompus, cameleonizat în graba indusă de speranţa în a avea o destinaţie măreaţă, nelipsit de impactul cu real-irealul, sarcastic-hilarul şi toate contrariile care se atrag. Inspiri şi nici nu-ţi dai seama câte lumi ai dintr-odată în tine, habar nu ai ce să faci cu ele. Poate de aici stările de bine-rău, îngândurările liber-profesioniste, frustrările euforice, împrietenirea în declin,  amabila însingurare.

Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult. Remediul pentru nesocotinţele ei văzute şi nevăzute. Tu o aduci în artă ca pe cineva important. Aproape că este modelul pictorului, muza poetului, cu picioarele ei lungi, talia cât s-o cuprinzi cu un braţ puternic, rotunjimile neciobite şi ochii mari în care te predai.

Contemplu în dimineaţă lumea, dar ecoul privirii mele nu se întoarce de nicăieri. Aşezată pe marginea simţurilor, cât să nu cad în gol, mi se pare că sufletul acesta acumulat de pe la oameni este întocmai râpa în care cel ortoman s-a rostogolit odată cu moartea. Îmi vine să-i strig: hei, tu! ce faci în adâncul tău, te plictiseşti? Ţi-e greu? Eşti nevoiaş? Atunci mi se pare că o pasăre cu ochi de cucuvea fâlfâie aerul şi închid fereastra, lăsând lumea pe dinafară. N-are decât să sune la interfon, dacă ţine morţiş să-mi cunoască singurătatea. Să ştii, este foarte iubitoare, ascultătoare şi dintr-odată foarte cuminte, adică n-o mai uită Dumnezeu prin vecini, se duce la serviciu şi se remarcă. În orele libere citeşte sau se plimbă pe ţărmul oamenilor, mai intră în vorbă cu câte unii, dă bineţe bătrânilor,  mereu le sare în ajutor. I-am pus şi nume: Singularia Tantum. Să nu spui că exagerez.

Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi, îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă foarte veselă dinafară. Venită din metropolă aici unde apele însemnează fiinţe ca la botez, sunt vrăjitoare, vindecătoare, antinevralgice, m-a luat într-o scurtă promenadă prin împrejurimi. După ceva timp de mers umăr la umăr pe tăcute, neştiind să tăiem panglica, ne-am aşezat pe o bancă şi ne-am lăsat singurătăţile să se joace în parc, printre tufele de trandafiri îmbobociţi. Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres. Atunci a fost momentul să facem schimb de cărţi. Şi de cuvinte de apropiere. Eu i le-am dăruit pe ale mele, ea, Luminiţa, adică Lu, pe ale ei. Necondiţionat. Mi se păreau diafane pe  lângă ale mele care din piatra realităţii erau făcute.

Ce interesant! Cuvintele ei erau chiar Singularia Tantum, aşa ordonat aşezate între coperţi.

Ce nume cool, mi-am zis atunci, în timp ce mă uitam cu atenţie la pălăria ei din “foaie verde” şi mi-am jurat să-l reproduc în singurătăţile mele. Aliniate, cuvintele săreau de pe un picior pe altul, zicând: “am câştigat o inimă/ dar n-am piept pe măsură/ sufletul îi face respiraţie gură la gură/… am câştigat o cafea cu caimac/ dar trebuie să mă apuc şi de fumat/ şi de sex în tandem”/ “foaie verde pălărie”.

Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit. “raiul nu era, cum v-aţi imagina,/ un iaz plin de peşte/ o lume perfectă păzită de-un sfânt/ avea dealuri şi văi/ buturugi şi bătăi/ de copite…”/ “un om, un cal, un gînd hoinar”.

Ea ştie să trateze lucrurile bulversante într-un fel de ilaritate ironică, unde înţepăturile sunt ace fine de acupunctură: “n-am frică sunt mai bogată am multe frici/ sunt cochetă am două broşe k/ le-am primit chiar de dragobete/ în inima kapitalei învinsă pe kalea victoriei/ în genunchiul stâng/ pe motiv că era mai aproape de inimă”, “kruda realitate face visele de o mie de ori/ mai frumoase, domnule x/ mimez viaţa şi despre mine se vorbeşte în continuare/ a fost sau n-a fost doamnă domnişoara k/ sau viceversa”/ “doamna k”.

Ea ştie să facă haz de necaz, îi place să diminueze dramele vieţii şi să mărească tragicomicul, ca în piesele lui Molière, încât, începi o poezie aproape în lacrimi şi o termini aproape în râs, ori invers, depinde de subiectul propus cititorului: “astăzi e ziua mea/ de nemurire./ nu voi muri astăzi, prin urmare!/ sunt aşa mîndră de mine/ am rezistat chiar crizei mondiale/ crizei personale/ cri cri cri ză/ ca un greieraş rîd de oamenii furnici/ hei, pînă aici!/ se enervează amicii care mi-au făcut tort”/ “o mercedes pentru fiecare”.

Luminiţa “poceşte” sau, cum aş spune eu ca ea, “ludiceşte” anumite cuvinte: “creierul poemovor”/“foaie verde pălărie”, “iubirea este fericirofobă”/ “fobie”, “iubicid retard”/ “iubicid retard”, “poemzia”/ “identităţi schimbate”, “homovoră”/ “troc intergalactic”, “vorbosferă”/ “transcrierea fonetică a iubirii”; ea le generează sensuri hibride, le încadrează potrivit temei abordate, şi asta conferă originalitate şi personalitate poeziei sale.

Tot în felul jucăuş face referire la poezie şi poet, ca o legătură zglobie, de basm, ca un talisman: “eu aş fi vrut să nu las niciun semn/ strigasei invitaţia din urmă/ spre noi, poeţii galeşi, un îndemn/ de-a sfâşia din tine, ca o turmă/ de fiinţe stranii, rău înfometate/ de sfinte frumuseţi ce te robiră…” / “semnul”, “port haine noi de-mpărăteasă/ visînd să par adulţilor frumoasă/ numai copiii mă deconspiră/ şi strigă-n plină stradă, fără milă:/ – uite-o pe baba cloanţa, are suflet de paie!/ metafora ta mă ia la bătaie/ metafora mea se chirceşte în baie”/ “poezie sublimă”, “ca să nu cazi letal din vîrf de pom,/ agaţă-te mai îndârjit de stele…/ e ora când toate zeiţele dorm./ poeţii se hrănesc, privind, cu ele.”“poem desuet”, “schimb tot, culori, coperţi, celule moarte/ şi sexul, dacă este salutar,/ arunc medicamentele şi rujul,/ cos zdravăn fiecare buzunar/ în casa mea – doar flori şi cărţi să fie/ perdelele din suflet le sfîşii/ uşa deschid doar pentru Poezie/ şi-o rog să-mi facă droaie de copii!”/ “curăţenie generală”. Poetul este fie supus torturilor procustiene, fie zburătăceşte pe gânduri şi idei, abramburit până la a se transforma în precipitaţii de poezie: “pricep ades sau numai mi se pare/ dar greu de înţeles e cum nu moare/ poetul/ ca-n procustianul pat/ cînd trag în jos de suflet, ne-ncetat/ grelele cărţi… iar fluturii zglobii/ capul abramburit i-l smulg spre stele/ unde-or să cadă atâtea poezii/ fărîmiţînd poetu-n zbor, cu ele?” / “poetul”.

O poezie nici albă, nici fixă, nici tristă, nici euforică, mai degrabă înţepătoare, copilărească uneori, adultizată în joacă, parcă spre a vedea cum e să fii mare – treburi de fete, numai ele vor să fie prea mature ori dimpotrivă, să pară mai tinere decât le arată vârsta biologică. O metamorfozare în stare lentă, care conţine şi un pic din cerneala poetică: “metamorfoza ta amară/ mi-a răvăşit cerneala-n călimară./ i-am dat atunci dulceaţă/ de nuci verzi./ mătasea risipită-n ceaţă/ s-a scuturat în brazi./ nori siamezi au înfăşat risipa,/ fără veste.” / “metamorfoză”.

Luminiţei îi place să jongleze cu expresii arhicunoscute pentru a evidenţia stări, nostime de regulă, a sugera o idee, a-l duce pe cititor cu gândul la citate din opere ale unor scriitori/ filozofi consacraţi, la aspecte de viaţă relevante etc.: „la 8 fără 5 trecute/ fix”/ „azi fără ieri”, „dau iubirea la radio-şanţ”/ „deturnări”, „ce e-n mînă, nu-i minciună!”/ „… în 2013”, „verba volant”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Iubirea, un pic naivă, un pic luată peste picior,  este tratată în joacă, amuzant, ca o născocire de copil sau văzută retro, din ochii adultului care încearcă să se mai copilărească, să mai dea curaj, o ultimă şansă acestui sentiment năzuros şi neîmplinit: „cei care nu mai pot să iubească/ stau la rînd, anonimi şi cuminţi,/ cu sufertaşul în mînă,/ la Marele Zeu al Iubirii.”/ „cei care mai pot să iubească”. Iubirea Luminiţei este una complexă. Porneşte în toate direcţiile şi se răsfrânge asupra tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Felul în care o mărturiseşte este foarte personal. Aş putea crede că pentru ea, iubirea este „obiectul” pe care trebuie să-l achiziţionăm la un moment dat. Acesta trebuie să existe în orice casă. După gusturi, necesităţi, ambiţii, iubirea poetei se poate confunda, la un moment dat,  cu un caiet de „mărturisiri”, lozul cel norocos, dar nu în viaţă, ci în moarte, ori acel imbold „decapotabil” venit din „contabilitatea” lui Dumnezeu: „iubirea e acest caiet curat/ cu versurile care stau să vină/ un vis nebun cu visul voalat/ cînd te orbesc splendorile-n lumină/ iubirea e un loz de cîştigat/ la loteria opulent-a cerului/ impulsul criminal cînd ţi se strigă:/ nu eşti pygmalionul nimănui/ iubirea? Un imbold decapotabil/ cînd echilibrul s-a atins cu greu/ să-l pupi, că prea a fost ireproşabil/ contabilul lui Dumnezeu!”/ „ce e iubirea?”.

Şi aceeaşi Luminiţa  ne demonstrează că iubirea este un alpinist care atinge înălţimile cele cele mai neaşteptate, cele mai abrupte, fără sfori – la propriu, dar şi la figurat, fără pitoane, acolo unde nebuniile spiritului nu au nevoie de îngrădiri, de sfaturi dinafară, cu atât mai mult de obiecţii, controverse, critici, pentru a se arăta în toată naturaleţea ei, venită uman, nepretenţios, acolo unde „fără de trup, gîndul e numai lumină”/ „pe stînga, mereu pe stînga”.

Tot în concepţia poetei, iubirea se traduce prin bărbăţie, curaj, tenacitate şi se confundă cu el, cel la care visează, cel căruia îi scrie, cel pentru care se copilăreşte, deşi aparent este doar un „portret” prins într-o fotografie: „o fotografie cu un bărbat-/ ar fi trecut neobservat/ altor ochi poate, dar nu mie!/ tablou la care am rămas/ pironită locului/ pradă înminunării şi focului/ preţ de-o veşnicie/… purta un tricou verde/ să nu se distingă cumva de natură./ gîndea – aşa, ca-ntr-o cimilitură!,/ că o singură fiinţă de-l vede,/ o va săruta luuuung pe gură/ o va îmbrăţişa în iarba crudă/ o va prinde în cea mai puternică poezie/ îi va da tot ce va dori să ia/ şi încă pe-atît, prin magie.”… „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite./ dacă acum mă va săruta?!/ dacă mă va îmbrăca, îndrăzneţ şi timid,/ în fiinţa lui de iarbă crudă?!”/ „bărbat cu muntele în spate”.

Iubirea este starea de concepţie poetică, inspiraţia, muza în persoană, iar când ea nu apare, poeta se simte stingheră, „deposedată” de cuvinte: mă uit la foaia albă/ foaia se uită la mine/ e-atîta tăcere între noi/ că mi se face ruşine!/ unde sunt zilele de-altădată/ cînd mă hîrjoneam cu poezia la propriu/ iar voi mi-o credeaţi figurată?!/ iubirea mi-a furat, în trombă,/ toate cuvintele din dex”/ „lipsă de inspiraţie”.

Iubirea este superioară, se află sus-sus, în eter, pe tărâmul Internet unde guvernează cu zâmbet gălbior, numit ca-n basmele moderne, „stăpânul emoticoanelor” (din moment ce stăpânul inelelor are deja locul ocupat): „aşa m-a vrăjit/ cu un zâmbet gălbior, rotunjit/ (forma de cerc te cucereşte instantaneu/)”… „dincolo de tastatură/ pesemne că avea şi el o gură/ braţe chiar nelucrate în săli de forţă/ o inimă flăcăruie sau torţă/ ochi albaştri verzi candrii miopi/ fundiţă roşie la barbă – de deochi”/ „stăpînul emoticoanelor”, numai că poeta află de legătura superfluă, de înşelătoria sentimentală a stăpânului emoticoanelor chiar de la emoticoanele de la curte: „emoticoanele-mi şopteau că mă iubeşte/ era stăpânul lor absolut/ acest stupefiant necunoscut”… „aveam mintea inima trupul conectate periculos/ în acelaşi triplu ştecher/ voci depărtate îmi strigau că e un şmecher”… „mai tîrziu am aflat/ din surse alternative/ că emoticoanele lui erau nocive/ că le arunca, fără discernămînt/ şi altor femei întîmplătoare/ de pe întregul pămînt”/ „stăpînul emoticoanelor”.

În toată această pledoarie pentru iubire, bărbatul se află dincolo de bariera sufletească, cei doi fiind separaţi nu de o uşă metalică, ci de una şi mai grea, făcută din singurătate: „două fiinţe/ de o parte şi cealaltă/ a aceleiaşi uşi/ ucigîndu-se softly/ aşteptînd/ să se sfîrşească zilele/ cîmpul magnetic/ să cadă iar/ fiecare în lumea lui”/ „killing me softly” sau „tu ai natura ta, om depărtat/ înorbitor de albă, cu furnici…/ eu am o lume din beton armat/ cu oameni mai mici”… „nedrepte oglindiri, nu crezi, iubite,/ pentru doi oameni cu schelet asemeni”/ „tu acolo, eu aici”.

Şi nu în ultimul rând, iubirea este un medicament pentru întinerire: „… iubicid retard!/ se agită bine/ cu precădere în faţa focului/ se ia o linguriţă pe burta goală/ (buricul va tresălta ca sărutat)/ ”… „uite, îl testez acum pe mine, iau tot flaconul pe nerăsuflate/… /răbdare, atîta vă cer, nu e vina mea că acţionează aşa lent/”/ „iubicid retard”.

La Luminiţa, poezia, poemul reprezintă soarele în jurul căruia se rotesc ideile, gândurile cele mai năstruşnice, îmbrăcate în cele mai neobişnuite cuvinte, în haine alese, bine croite. Numai ea putea să scornească un poem al mâinilor precum o dedicaţie sau o rugă, un semn sau pur şi simplu un gest, un imn înălţat nu omului, ci mîinilor care făuresc pentru el: „cu mîna dreaptă/ (numită aşa că se-nchina doar dreptăţii/ şi lucrurilor înalte de pe pămînt)/ bărbatul în roşu strîngea ferm/ mîna de porţelan a fetei neprihănite/ cu sufletul sfînt.”… „cu mîna stîngă/ (cea dinspre inimă, vreau să spun)/ bărbatul roşu îi închidea,/ ca-ntr-o cătuşă caldă de catifea,/ mîna întreagă./ de parcă palma lui stîngă/ ar fi ţipat vieţii înseşi: mi-eşti dragă!”/ „poemul mîinilor”.

Starea de vis a poetei nu este una normală. Ea trece din copilul-femeie în copilul-bărbat. Chiar şi îndrăgostirea nu este numai una fiinţială în totalitate, dimpotrivă, devine o relaţie de intimitate cu natura. Spre exemplu, iubeşte muntele cu acea tandreţe feminină, aproape inexplicabilă: „şi muntele, muntele mă-nfiora/ ca prima iubire cînd te ia pe nepregătite/ pînă şi cerul se însenina/ şi tot ce mă înconjura/ începea, ameţitor, să palpite.”/ „bărbat cu muntele în spate”, „cu ochii numai iris/ mă privea/ avid/ pînă în epicentrul fricii”… „cu ochii numai iris, mă privea/ eliberată (prin deducţiune frumoasă)/ mă urcase pe versantul cel mai abrupt/ mă aşezase în iarbă, şi iarba se ofilea/ muşcase pentru mine o bucată de cer/ să mă hrănească/ şi cerul era acum rupt/ ca tivul unei rochii de mireasă”/ „cu ochii numai iris”.

Dar câte faţete nu are iubirea acestei poete?!

Iubirea, cadru artistic de altfel, este un „dezmierd”, este o tăcere de „teiubescuri” şi chiar un travesti de indiferenţă: „iubirea travestită în indiferenţă/ dezmierdul în sfadă/ coloana infinitului/ în dor circumscris”/ „tăceri în doi”. Iubirea de poet nu este una obişnuită, ea poate transpune chiar şi o „băbuţă de viitor”/ „sunt o băbuţă de mare viitor”.

Între femeia-poet şi iubire există metaforă, există predicat, atribut pe care poeta le evocă în mod constant şi echilibrat. Acestea îi dau curajul să se manifeste, să trăiască intens, să scoată în afară încărcătura poetică. Cea mai interesantă stare descrisă de poetă este cea pe care o simte „cînd năpîrleşte un poet”: „şi tarantula năpîrleşte/ îşi leapădă exoscheletul/ de ce ar eluda natura/ pe măria-sa poetul?!”. Ea simte permanent nevoia schimbării, reînnoirii ideilor, cuvintelor, felului în care se exprimă pe sine. Cum toate vietăţile pământului îşi schimbă starea, comportamentul, „pielea”, poetul de ce ar fi exclus? Nu se supune el, oare, aceloraşi legi universale? O pană de poet trebuie să fie fără reproş. Cât mai aproape de perfecţiune. Când năpârleşte poetul, spaţiul se umple de poeme. Poeme vechi. Altele noi, în ton cu realitatea zilei, cu cerinţele scriitoriceşti, le vor lua locul.

În final, poeta consideră că viaţa ei este formată din numeroase detalii, o aritmetică cu toate operaţiile din care rezultă o singură valoare: singurătatea: „viaţa mea:/ adunări, scăderi, înmulţiri şi-mpărţiri. Soldare./ viaţa mea – o contabilitate a lucrurilor mărunte/ cu rezultat previzibil/ nul/ fără sens.” / „killing me softly”. Ea nu poate fi supărată pe viaţă, totuşi. Ia totul în glumă, ca pe o „reclamă la viaţa eternă”.

Despre motivul singurătăţii vorbeşte printre rânduri, nu poate fi ocolit, ar însemna să se mintă, dar până când?: „sunt otrăvită de toxina singurătăţii,/ carbonizată în atîta nedragoste,/ ofilită de atîta nesomn –/ apă stătută, / apă moartă…/ plecaţi!”/ „killing me softly”.

Luminiţei nu-i scapă nimic de sub ochiul satiric-umoristic: viaţa, moartea, miracolele, femeia, bărbatul, singurătatea, inspiraţia, dragostea, păcatul, iluzia, natura, codul bunelor maniere, visarea, povestea, construirea, zborul, realitatea, Internetul, o plajă întreagă de teme în care presară propria dezinvoltură, culoare, fantezie. Ei nu-i scapă poezia!

Chiar şi titlurile folosite sunt, adesea, bizare: ”/“foaie verde pălărie”, “iubicid retard”, “troc intergalactic”, “cardigan cu clapă”, “în alcatrazul vieţii mele”.

Inimoasă cum am cunoscut-o, ea face şi câteva dedicaţii Singularia Tantum: Floryanei, Cameliei, doamnei “K”, Anei, iubitului internaut, Taniei, bărbatului “cu muntele în spate”, “stăpânului emoticoanelor”, lui “delon şi de niro” etc.

Poezia ei este verb, este pronume, este substantiv… este gen, şi asta o demonstrează în felul ei năzbâtios, incontestabil, în “barbarisme”: ţol-ţoală, vin-vină, bar-bară, ton-toană, viol-violă, cocon-cocoană, drog-droagă cu substraturile respective. A se vedea cum femininul este “incriminat”.

Singularia tantum” închide paginile cărţii într-o notă uşor melancolică, uşor ironică, cu  aceeaşi veselie care transpare din versurile închinate iubirii dintre el şi ea, momente de reproş asupra sinelui mereu îndrăgostit de cine (nu) trebuie: “nu-l asculta pe diable, cînd îţi spune/ să-ţi calci pe inimă – păcat de ea!/ ştim că ai una de rezervă, totuşi/ nici azi nu ai aflat care-i a ta!”. Este un “dialog franţuzit” despre cum poţi trata iubirea, “ grand amour”, această maladie unică!

Sesizez că Lumina, Luminiţa altfel spus, este Singularia Tantum. Într-adevăr, după lectura cărţii, am concluzionat că poeziile Luminiţei sunt Singularia Tantum.

Ne-am despărţit, fiecare cu singurătatea ei de mână. Până la o nouă întâlnire. În cuvinte!

(21 ian. 2014)