Geta

Nu mai ştie de câte ori a dat-o de pereţi, de câte ori se ascundea pentru a-şi trata vânătăile. De ruşine să nu o vadă lumea, nu ieşea cu zilele din casă.
El venea duhnind de la cârciumă. După ce încheia ziua de muncă, trecea, mai întâi, pe acolo. Cu prietenii de pahar petrecea până în noapte. Se întorcea cu mare chef de ceartă. Toate se spărgeau în capul bietei femei: că părinţii nu le-au lăsat lor casa după moarte, că îi face ochi dulci vecinului, de aia vine el să o ajute la cărat porumbul în pătul, că lasă copiii să facă ce vor ei şi de-aia au note mici la şcoală şi alte şi alte. Grosolănii care făceau viaţa din pesimistă în ingrată sau invers. Cel mai nimicitor era oful că umblă după bărbaţi. Imaginaţie deformată care îl bântuia începând cu primul contact cu licoarea. Pe urmă, îi mai băgau în cap şi tovarăşii cărora li se cam scurgeau ochii după nevastă-sa, femeie cu şolduri împlinite, cu sâni grei, privire îndârjită şi iute în toate treburile casei şi ale câmpului. Nu-i lua ea în seamă pe niciunul. Poate că de aceea îi frigeau ei inima bietului bărbat. Îşi săturau răutăţile cu gelozia lui fără limite.
În fapt de seară, i se putea întâmpla orice. Îi vorbea nevestii aşa cum nu pot descrie aici, fiindcă s-ar umple pagina de spurcăciune şi de durere. Numai că ea era pregătită. Mereu. Fiindcă ştia la ce să se aştepte. Nu, nu se ruga, nu zăbovea în faţa vreunei icoane, de fapt, nici nu ştiu dacă mai avea vreo icoană prin casă de când se măritase cu amorul vieţii ei, ci îşi băga câte un căţel de usturoi în sân, trăgea aer în piept şi aştepta să se izbească sensul vieţii ei de uşă, să-l târască înăuntru ca pe un animal ucis de alt animal. În timp ce îi ştergea rănile, el devenea din ce în ce mai arţăgos, mai nesuferit şi mai vulgar.
Cu toate acestea, nu s-ar fi pus problema unei separări. Aveau doi băieţi şi o fată împreună. Amândoi lucrau. Ea avea grijă de nişte bătrâni din sat, singurii care îi ştiau necazurile, în bună parte. Totuşi, banii erau puţini şi nu le ajungeau. Copiii trebuiau să termine o şcoală, să înveţe o meserie ca să poată merge în legea lor. Iar pentru asta, ea singură nu s-ar fi putut descurca. Sau poate că îi era teamă să încerce, îi era teamă că va eşua, iar ei, de fapt toţi ar fi învinuit-o pe ea, cu siguranţă. Fiindcă, nu ştiu cum se face dar el era salvat prin simplul fapt că, deh, aşa sunt bărbaţii! Trebuie să rabzi, trebuie să înduri, trebuie să te supui. Nicăieri nu scrie că trebuie să stai lângă un bărbat dacă acesta nu te respectă şi nu te iubeşte aşa cum ţi-a jurat în faţa altarului. Chestie de mentalitate!
Cel puţin îi aducea un venit acolo, din care, avea grijă să pună deoparte pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. Uneori, bărbatul răbufnea şi pe ei, îi chelfănea, îi ocăra, îndrugând cum că nu sunt ai lui, că îi repudiază, că mai bine nu-i avea şi alte lucruri de se rupe condeiul când scriu şi se iscă un vânt aspru şi nesuferit de-mi răvăşeşte toate gândurile.
Odată, însă, nu s-a mai întors de la muncă. L-a aşteptat mult şi bine în dosul uşii, cu alt căţel în buzunar, cu inima cât un bob de orez fiert, şi el tot nu apărea. În trupul întunecat de tristeţe, a străfulgerat-o un gând şi a dat fuga să se adăpostească sub singura haină de lână pe care o avea, aşa cum te ascunzi sub şopron când cade o ploaie torenţială. Apoi a ţâşnit pe uşă, în întâmpinarea prăpădului.
A căzut malul de pământ peste el. Erau trei în situaţia aceasta. El era cel mai grav. Au ajuns acolo salvarea, şefi, colegi, curioşi, rude şi moartea, murdară de pământ de parcă ar fi terfelit-o trei tineri fără minte. Scuturându-şi părul vâlvoi cum s-ar scutura de viaţă. Apropiindu-se, ademenitor, de bărbatul femeii care alerga cu disperarea de mână, de parcă târa un copil aproape rămas fără tată. Atâtea suflete cu trup şi fără de trup, de nu pot să povestesc fiindcă toată pagina aceasta ar pocni în mii de confetti. Dintr-odată negre. Şi toate cuvintele s-ar împrăştia în praful existenţei.
Scriu şi mă dor consoanele, mă dor vocalele, accentele şi rimele, tropii şi oximoroanele aşa cum inimile a trei copii rămaşi pe jumătate singuri. Fiindcă omul şi-a dat duhul până să ajungă la spital. În braţele târfei.
Rămasă să-şi crească cei trei copii, femeia a avut de îndurat împovărătoarea singurătate pe care, cândva, şi-o dorise poate. Nu mai stătea după uşă noaptea, nu mai ţinea nimic în buzunar, doar în sine o altă femeie, mai aprigă şi mai nedreptăţită ca niciodată.
Anii au trecut ca ploile de vară şi iat-o şi mai singură. Copiii au plecat pe la casele lor. Şi-au făcut câte un rost.
Numai că, unul dintre băieţi a moştenit patima tatălui.
Şi cuvintele mele nu se mai pot exprima, de aci încolo.

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2011)

Fata cu cercel de perlă – Johannes (Jan) Vermeer

ah tu care pătrunzi prin straturi

în lumina zăpezii privesc viaţa o modalitate de
a încerca simţurile un test în care intru
aşa cum intră cuvintele în hârtia întinsă sub mână
ca pentru un act sexual neprotejat din care sigur vor ieşi
bastarzii arătaţi mai târziu cu degetul dizgraţia şi hohote rotunde
ca nişte ochi îngheţaţi prin care lumea se arată în goliciunea ei

sclipirea zăpezii m-a orbit la o întretăiere de zi m-a îngenuncheat
ca pentru o rugă pe care o ţineam într-o carte nedeschisă a inimii
căzută de pe raft şi-a adunat cuvintele pe buzele mele
reci de lipsă de oameni de lipsă care vâjâie sălbatic să-mi ia minţile

nişte curajoşi cu bulgări au tras la ţintă ea nu s-a prăbuşit
nici nu s-a spart şi n-a durut-o rupe cuvinte mă hrăneşte din palmele aspre
aş putea să refuz însă ea mă învăluie albastru în olmuri

chiar dacă ar fi să ies din casă
tu să nu pleci chiar dacă aş putea adormi cu tâmplele pe
stratul acesta gros de zăpadă să mi se învineţească până spre moarte
sufletul vuuu suflă prin coclaurii din mine

auzi tu cuprinde-mă cu propriile-mi gânduri

(5 feb. 2012)

Ottilia Ardeleanu

(5 feb. 2012)

poem pe pajişte de Ottilia Ardeleanu


din degete îi alergau murgi
pe o pajişte care se sfârşea la un semn
cum ai închide o carte

cu pinteni de gânduri loviţi
se auzeau tropotind pe sub
mâna arcuită ca un căpăstru de cerneală

odată mi-a spus încalecă
fără să mă tem am prins hăţurile
şi am ţâşnit
în lumea aceea se zice că vezi
cai verzi pe pereţi

înaripaţi
nechezau de plăcere

(6 iulie 2011)