toujours la mer

se caţără pe zid
uneori ajunge la geamul înalt
fără să mă zărească alunecă
înapoi supărată îşi adună copiii
scâncind înveliţi în aerosoli

grijulie îi adoarme
cu basme marinăreşti îi lasă plutind
sub un cer bunic se tot uită în urmă
de parcă şi i-ar abandona
şi totuşi revine repezită se izbeşte
n-ai zice că se sinucide
ci că se ambiţionează

când vrea ceva ştie să joace pe-o scufundare
de fapt toate o lasă rece

eu stau într-un colţ una cu
dezamăgirea mea
nimic nu învaţă de la mare

am nevoie de cineva care
să m-asculte
ca pe o cochilie de melc lipită de ureche
în timp ce mâna puternică a negrei
şterge inimile desenate pe zid
de atâtea perechi

Ottilia Ardeleanu

(30 septembrie 2014)

iulie în tornadă la mare


plouă biblic
arcă oraşul trece pe sub podul de nori
balansat de groaza celor numiţi
pe o listă de aşteptare
suflete negre
ca marea
femeia în doliu
pentru fiecare amant pe care şi l-a dorit
în felul ei
absurd
tună o voce la apel
un marinar
Dumnezeu este
pe val

Ottilia Ardeleanu

(aug. 2014)

FASCINAŢIA MĂRII 2014 – Premiul al II-lea

viaţa este o demonstraţie greoaie de care fugim

iubirea e o fugă de crima pe care n-ai comis-o
trebuie să fii aşa de curajos încât
să forţezi lanţurile să ieşi din rând să ţi se piardă
urma să priveşti mereu înapoi neştiind unde e înainte
mulţimea de căutători să rămână în dezechilibru
pe limbă de cascadă rişti viaţa
în lipsa ei fugi schimbă-ţi înfăţişare
obiceiuri învaţă să rabzi să stăpâneşti întunericul
singurătatea s-o ademeneşti în casa tâlhărită de-o
mână falsă pătrunde în lucruri care i-au aparţinut
mirosul din lenjerii cu ură cheamă-ţi
memoria înduplec-o să-ţi deseneze
chip te urmăreşte pe scara interioară până la ea
nu mai e nimic din ce te făcea să te pierzi să uiţi că exişti
te aleargă disperarea cu haite de câini şi
fluiere atinse de buze de vânt alergi
prietenii te acuză de nebunie nu te ajută
mâna de fier înfiptă în umăr disperat
în niciun chip nu te lămureşti
ce este viaţa
un tribunal cu toţi prietenii
judecători

singură în loja înstrăinatului

Ottilia Ardeleanu

(17 nov. 2013)

cale de ieşire

dimineaţa oamenii
îşi pun supărările în maşină
pornesc la drum ca şi când
ar avea ceva
de aruncat într-un loc
la marginea lumii

nişte pisici albastre
se zvârcolesc
sălbatic
îşi amestecă ghearele
în carnea vlăguită
a existenţei

nu-i timp de virat către linişte
când îţi sar în faţă
frânezi
te loveşti de toate
emoţiile
şi

lumina se taie

Ottilia Ardeleanu

(13 feb. 2012)