ace cu care lucrează inocent

n-am făcut decât să adun fulgi
nu s-ar fi topit nicicum în mâinile mele gheaţă
l-am imaginat pe fiecare ca pe o celulă din tine
am deschis anatomia
am aşezat cu grijă unul câte unul gândindu-mă cum eşti
aici inima aici ochii totul riguros până la catifea

noaptea se răsturna dintr-un ceaun de stele

n-am reuşit decât un om alb un
înţelept
fulgii ne îmbrăcau

Cineva deschidea anatomia
lui
amândoi

Ottilia Ardeleanu

(1 ian. 2014)

singurătate în două culori

motanii se plimbă pe acoperişuri noaptea
nici eu nu am somn din instinct îmi iau umbrela
în alb şi negru faruri trec prin
ochii mei cât nişte seminţe de mac te caută
departe şuieră vântul sau poate
metroul cu lumini care mă orbesc

mi-am pierdut capul şi mai
rău te-am iubit cu trenciul descheiat
peste tricoul lipit de inimă erai
mortal viaţa continua să treacă pe
străzi în alb şi negru

acele dimineţi cu gust amărui de
cafea băută din paharul de unică folosinţă
buzele noastre impregnate în acelaşi loc pe
mucuri de ţigară atâtea amintiri
înghesuite într-o scrumieră de jad

nerăbdătoare alerg până la capăt
din urmă ploaia pe umerii mei în alb şi
negru dezlănţuie norii

răceala ei ucigătoare îmi opreşte sângele
de nu ştiu câţi ani te aştept
cu ochii mici mici orbiţi de luminile nopţii
nu am somn şi
metroul se apropie fluierând

Ottilia Ardeleanu

(22 ian. 2013)

noapte de gheaţă

hiene
stelele muşcă
din carnea mea
uitată pe divan
un râu de sânge
efervescent
fiarele mă simt
sunt puternice
le sclipesc dinţii
de poftă
vin în haite
şi puii puilor lor
toate jivinele
îşi sar la gât
pentru mine

uitată pe divan
constelaţie
de singurătate

Ottilia Ardeleanu

(5 nov. 2012)

un târziu în mine

noapte
apleacată peste
un ochi peste celălalt
îmi trage pleoapele
uşor umbre omenoase
dispar case drumuri
niciun om nu
poate nişte cearcăne
rămase în eter de lună
felinare se fac
mici depărtări în care
eşti punctul meu de
sprijin fericirea începe
tridimensional se apropie de
gardul verde poartă
pielea mea răsfăţată se
lasă pe patul strâmt o
amintire mai încape
cu tine
nici nu ştii cât
păcătuieşti îndemnându-mă să
te iubesc

(21 august 2012)

e noapte şi sunt cu toţii la program

toţi bărbaţii rezistă
în fumurile ei
în emanaţiile de ce-i poate pielea
devin colerici ori sangvinici
când începe să facă striptis
toţi sunt cu ochii pe ea
pe sânii ei plini
pe ochii ei coniac
pe braţele întinse tejghele
pe coapsele ei printre care
se poticnesc
şi o arată cu degetul şi o ating
ridică din sprâncene exclamă
se ridică şi cad înapoi
îmbrăţişează ce apucă
uneori ei pe ei
se dezmeticesc abia când
aerul trepidează
şi ea se dezbracă nebuna
de fiecare obiect până
rămâne goală până
rămâne devastator de singură
ca o lume din care
au dispărut toţi
bărbaţii

(8 feb. 2012)
aceasta este o dedicaţie din partea unui coleg de cenaclu. mulţumesc mult!

în acea noapte

ştiu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea dispărută în alb cu toate acele urme de oameni, continuam să aştept, dinlăuntru neliniştea striga mamă mamă şi eu o îngânam scriind cu buzele pe sticlă mamă mamă şi mă priveam în lacrimile ei, acei fraţi acele surori venind spre mine cu nişte chipuri lichide cu braţe moi între care se închidea copilăria şi toate acele lucruri neclare înlăuntru se găseau, iar eu vedeam umbre umbre şi în fiecare câte o mamă iubitoare, îi şopteam animată mamă mamă dar erau numai fulgii care murmurau mamă mamă şi pentru o clipă sufletul meu se legăna la un sân plin şi cald şi închipuit, mă lipeam şi mai tare de geamul înflorit cu suflarea mea.
am tresărit când o voce îngheţată mi-a spus mâine vei avea o mamă. au trecut atâţia de mâine şi nimeni nu a venit. doar gerul m-a atins, într-un fel, pe obraz.

de Ottilia Ardeleanu / 11. nov. 2011

noapte albă de Ottilia Ardeleanu

ne-am văzut şi timpul s-a spart în fragmente
ai călcat stropind trecătorii care
s-au împrăştiat printr-o minune

nu putea să fie totul de sticlă
din moment ce
ne ciocniserăm atomic
scăpasem paharul şi vinul
îşi răsturnase culoarea
peste chipul meu

aşa de puternic era sentimentul încât
o maşină de epocă s-a contorsionat când
s-a lovit de tine

m-am speriat vitrina s-a făcut zob ca timpul
eram doi oameni ciobiţi
din cioburile noastre păsări de cuarţ
trebuia să ne întregim

câtă vreme stăruiam într-un sărut iluzoriu
mă urmăreai descompunându-mă
în aroma unei priviri cât o

(20 mai 2011)

2 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.
Când ei nu i-a mai păsat, s-a dus totul de râpă. Şi de unde nu era Dumnezeu, acum chiar că intraseră în Marea Rătăcire.
Apartamentul cu două camere dă spre ghiol de parcă ar căsca ochii la cum se înfig trestiile în soarele matinal şi ca şi când ar fi o armată luată prin surprindere, sângele ţâşneşte din spade chiar pe faţa orizontului. Prin toată această gloată trece marfarul de Feteşti. Burţile de cisternă pline par că explodează la fiecare scârţâit de şină ce-şi dă duhul sub călcătura greoaie şi periculoasă.
În stilul lor orăcăit, broaştele par să aibă mereu ceva de reproşat.
O rază de soare taie locuinţa în două jumătăţi goale. Năduşeala nopţii a tapetat pereţii şi orice pală de vânt pare a bunică suflând în vatra cu jar, pe care dinţi de sugar – porumbul abia cules se perpeleşte.
În curtea de peste drum, cântă ultimul cocoş.
Încerc să umplu atmosfera făcând gimnastică de întreţinere cu nişte aduceri-aminte.
Punctul 2: să creez un culoar pe care să rostogolesc din mine rămăşiţele de sentimente. Mai sunt câteva pe fundul inimii.

(3 august 2011)