poemul unei dimineţi îngropate până la genunchi în iarnă

întreabă-te cum arată zăpezile pe dos
nu cumva au ceva de ascuns ceva al lor
despre care nu vom putea afla niciodată

în îmbrăţişarea lor blândă s-ar putea simţi
încordarea unei nelinişti comune
răceala vreunui chip copiat în mii de exemplare
stâlcit de cumplita tristeţe luată pe cale naturală
de la o lume ostenită de viaţă

s-ar putea găsi oamenii pe care
i-am pierdut irevocabil

nu mai vorbesc de câtă trudă să extragă inocenţa
la suprafaţa tuturor lucrurilor
liniştea orbitoare pentru noi întoarsă pe dos

şi câtă nobleţe la picioarele alergătorilor

urme de bocanci ca
nişte nasturi încheiaţi în fugă
sub cămaşă toracele care
îngroapă

Ottilia Ardeleanu

(16 nov. 2013)

1. fel de a spune ce vezi ce atingi ce simţi

să nu te apropii niciodată de un drum pe câmp
să nu te apropii niciodată de o clădire pe care scrie mare cu negru
nici de o fereastră cu pumnul să nu te apropii
să vezi pe unde au trecut lucruri şi fapte şi prea mulţi nebuni care
au crezut că viaţa e un rozariu de oameni
şi că de atâţia oameni de ori fiecare poartă
numele de fericire în culorile unui singur curcubeu de
neam
să nu apropii urechea de zidul mutat cu buldozerul mai încolo
într-o grămadă de moloz unde şi-au deschis locuinţă cei fără locuinţă
în inima asta turnată în asfalt
peste idealuri peste jertfe peste eroi peste grâu
mândria cu o gaură neagră flutură pe casa asta mare
cu multe odăi de singurătate fiecare cu gândul său
restrâns
dincolo suflete şoptesc neliniştile lor
vânt de iarnă abătut
nu te apropia

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2012)

până la ea mai este doar un cuvânt de Ottilia Ardeleanu

în formă de mănunchi
lucruri însângerate
fac arcadă unei nelinişti
într-un contur de memorie
pedantă străina intră
făurari cu tâmple înalte aşază cuvinte
dar la cel mai mic suflu
cârcotaş
cad şi se sfărâmă
ea trece peste toate
caligrafic îşi plimbă picioarele
estetice rău

găseşte golul din peretele protoplasmatic
perfect
pentru formele sale

în chinurile zidirii
naşte

o zăresc
în poemul acesta a venit
toamna

(23 oct. 2011)

aş vrea să fi fost închipuire de Ottilia Ardeleanu


(foc la sentiment)

poarta s-a trântit
ca un gând descumpănit o horă de frunze
cu suflet pelerin

nelinişti lovesc din coadă de
scorpion

trupul stigmat
de timp
plimbă o umbră gravă pe ceea ce
presimt
distanţă între noi

trecutul a ars
în carnea mea odihnesc doruri

în aură de foc durerea
flutură văl de văduvă

am palme ghimpate
când ating trandafiri

în lacrimi îmi taie ochii raze
zvâcnitoare

ţipetele câtorva păsări
mă despică în toate fiinţele
din care m-am compus
până

inima
o coroană uscată
pe crucea mea

(17 aprilie 2011)

iată ceva interesant: Maria Postu în lectura actorului Vlad Tănase