toujours la mer

se caţără pe zid
uneori ajunge la geamul înalt
fără să mă zărească alunecă
înapoi supărată îşi adună copiii
scâncind înveliţi în aerosoli

grijulie îi adoarme
cu basme marinăreşti îi lasă plutind
sub un cer bunic se tot uită în urmă
de parcă şi i-ar abandona
şi totuşi revine repezită se izbeşte
n-ai zice că se sinucide
ci că se ambiţionează

când vrea ceva ştie să joace pe-o scufundare
de fapt toate o lasă rece

eu stau într-un colţ una cu
dezamăgirea mea
nimic nu învaţă de la mare

am nevoie de cineva care
să m-asculte
ca pe o cochilie de melc lipită de ureche
în timp ce mâna puternică a negrei
şterge inimile desenate pe zid
de atâtea perechi

Ottilia Ardeleanu

(30 septembrie 2014)