„melancolia este fericirea de a fi trist”

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea

Ottilia Ardeleanu
(5 august 2015)

joia în care ceva trebuie făcut

un alt examen dimineaţa îmi părea
mai uşoară cu soarele ei pripit
în suflet era cald ca într-o haină de iarnă
m-a atins femeia fără botniţă
acelaşi mârâit nimic nu i-a schimbat părul vopsit ca
un cearşaf pătat pe care a asmuţit toţi bărbaţii

am întâlnit oamenii cu bilete
nişte porumbei care voiau să-mi lase
marea şi niciun vapor pe coastă
ruptă din tine melancolia mea

să îndulcim cafeaua asta le-am spus în semn
de recunoştinţă mi-au adus un albatros
din hârtie erau formule de calcul pe-o viaţă fără nume

pe drum am luat toate gropile în inimă le-am astupat
cu dragoste să moară câinii am intrat într-un convoi
care ducea un mort la groapa lui

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2015)

cea care se plimbă nestingherită

printre pietre încrustate
monumental
îşi trage sufletul
citind pe sub degetele dăltuitorului
cine ar vedea-o în contemplaţie ar crede
că se pregăteşte pentru vreo lucrare artistică
amplă
rătăceşte nimeni nu bănuieşte ce are în minte
când calcă pe lespezi
să imortalizeze tihna
cu ochiul unei
camere foto ultramoderne
în continuă meditaţie aerul
îi prieşte
inspiră adânc
sub paşii ei o lume
se macină până la os
şterge cu dosul palmei câte un chip
şi se strânge de melancolie

apoi se întoarce printre oameni
şi îi ia
drept prieteni
pe viaţă

de Ottilia Ardeleanu

(10 martie 2012)

plouă aproape de Ottilia Ardeleanu

un perete umărul
o cârpă stoarsă şi cineva
îl şterge cu melancolie

în picăturile purpurii sunt eu
bat în zidul de cărămidă
să-mi răspundă

înăuntru e totul alb
ca o ninsoare de cireşi
se scutură orele
eu trec pe sub braţe
adun bănuţi dintr-o aură
păsări îmi ţipă ciudat

ploaia este de oameni
se aude cum coase
şerpeşte intră şi iese
prin peretele despărţitor
nicio durere

mă desprind
cui i-ar mai folosi
umărul meu

(3 sept. 2011)