“Fais pas le con, imbécile!”

Recenzie  de Ottilia Ardeleanu, la:

“Rătăcirile fetei nesăbuite” de Mario Vargas Llosa

-partea a II-a-

 Într-o dimineaţă, uitându-se prin nişte fotografii de-ale lui Juan, o zăreşte pe chiliana lui. Juan îi spune că o cunoaşte, este Mrs. Richardson. Nevasta tipului “flamboyant” pe care i-l arată într-o poză de grup. Un “sexagenar exuberant”.

Astfel începe iarăşi o perioadă de speranţe, nelinişti, căutări, dorinţe, întâlniri şi iubire fără prejudecată. O reîntâlneşte într-o seară, după o licitaţie de cai, în “somptuoasa locuinţă a lui signor Arosti” – un crescător italian, distantă, plictisită, tratându-l ca pe un străin oarecare. “Îşi decolorase puţin părul şi-l purta mai lung decât la Paris…; machiajul era mai simplu şi mai natural decât cel al lui madame Arnoux, de regulă ceva mai sofisticat. Purta o fustă foarte scurtă, la modă, care-i descoperea genunchii, şi o bluziţă decoltată care-i scotea în evidenţă umerii netezi şi mătăsoşi şi gâtul graţios: stamină cuprinsă într-un lănţişor de argint de care atârna o piatră preţioasă, un safir probabil, care la fiecare mişcare se legăna ştrengăreşte deasupra decolteului generos din care mijeau sânii ei moi”. Toată noaptea, cât a durat cina şi după, l-a evitat, iar când la un moment dat a prins-o de braţ cu putere pentru a o smulge dintr-un grup, i-a poruncit pe un ton rece să-i dea drumul fiindcă poate să-i creeze probleme. Atunci, a ameninţat-o că va divulga secretul fugii ei, despre golirea contului secret şi a faptului că este încă madame Arnoux, măritată în Franţa.

Mario Vargas Lliosa inserează la momentul potrivit, numele unor specialităţi culinare peruane:  tamales (crochete de mămăligă), ceviche (peşte marinat, servit cu manioc, cartofi şi porumb).

Între două dispariţii ale fetei nesăbuite aveau loc minunate momente de dragoste.

Iubirea este văzută în fel şi chip, din unghiuri de vedere cu totul şi cu totul diferite. Dacă pentru fata nesăbuită, aceasta nu poate fi numită un sentiment în sine, pentru că fericirea înseamnă bani, iar pentru ea nu se face să se plictisească între patru pereţi, pentru Ricardo se confundă cu lucrurile lumeşti, fireşti, devenite tradiţie: o casă, o nevastă, un trai liniştit. Elena Gravoski, vecina lui de apartament, crede că există o reţetă a iubirii pe care nu o cunoaşte, dar i-o cere lui Ricardo, ea însăşi accentuând faptul că nu are habar  şi că este în afară de o asemenea intensitate sentimentală.

Niciuna dintre vieţile prezentate în paralel nu este liniştită, monotonă. Agitaţia, spiritul de afirmare în muncă pentru Ricardo; aventurile şi implicaţiile periculoase, fără vreo altă judecată decât banii, pentru Lily; militarea pentru un ţel politic în cazul lui Paul. Toate acestea fac din prezentul roman unul de acţiune care merge mână în mână cu sentimentele de dragoste înaripate, vii, niciodată consumate.

Plin de peripeţii, autorul ne poartă pe străzi, prin oraşe, librării, bistrots, revoluţii, mişcări sociale ori culturale, schimbări etc. Şi în toate, o iubire imensă, inexplicabilă, întâmplătoare, datorată destinului, fără lecuire.

Ricardo este plin de dorinţă. Chiar şi după atâta timp scurs fără să mai ştie ceva de ea, nu-şi poate stăpâni elanul iubirii. Nebun după ea, mărturiseşte: „deşi ştiam că orice relaţie cu fata nesăbuită era sortită eşecului, singurul lucru pe care mi-l doream într-adevăr în viaţă, cu acea patimă cu care unii urmăresc averea, gloria, succesul, puterea, era s-o am pe ea cu toate minciunile, încurcăturile, egoismul şi dispariţiile ei. O prostie, fără îndoială…”.

Fetei crude îi place să petreacă timpul în mod studios, să înveţe câte ceva, profitând de poziţia socială pe care se află în oricare dintre perioadele de metamorfoză a numelui, poziţiei sociale şi vieţii pe care o duce. Astfel, pe când era madame Arnoux, lua cursuri de limba franceză şi engleză; ca şi Mrs Richardson, urmează nişte cursuri de istoria artei la Cristie’s şi Sotheby’s, să înveţe să facă aranjamente florale la Out of the bloom, în Camden, şi chiar să participe la şedinţe de yoga şi de meditaţie transcedentală într-un ashram din Chelsea. Altfel, s-ar plictisi cumplit.

Autorul romanului ne poartă prin Newmarket, spre preocuparea locuitorilor accestui ţinut pentru hipodromuri, piste de antrenament, padocuri, boli şi accidente ale cailor sau nenorocirile „bietelor patrupede” în cursele de cai, lucruri care o făceau pe fata nesăbuită să se umple de amărăciune, să aibă depresii şi angoase, să-i fie lehamite de viaţa pe care o ducea. Sila ei de Newmarket părea o reală traumă. Se distra doar când David Richardson o lua cu el în călătoriile sale de afaceri, în calitate de broker, prin Asia, unde intermedia diverse commodities…

Aşa dispare pentru a treia oară, plecând în Japonia cu David. Tot în acest timp, Ricardo îl pierde şi pe actualul prieten, hipistul Juan Barreto, căci, „în locul eliberării spiritului, „desăvârşirea totală a minţii omeneşti”, după cum asigura gurul acidului lisergic, fostul profesor de la Harvard, doctorul Timothy Leary, drogurile, viaţa promiscuă şi dezordonată au creat numeroase probleme şi câteva nenorociri personale şi familiale. Dar nimeni n-a trăit atât de visceral toate acele transformări ca prietenul meu Juan Barreto.”. Era vorba de o boală nouă. Ataca mai ales comunităţile de homosexuali, dependenţii de heroină şi de toate drogurile intravenoase, precum şi hemofilicii. În afara faptului că principalele căi de transmitere ale „sindromului” erau sperma şi sângele – nimeni nu vorbea încă de SIDA – nu se ştiau prea multe lucruri despre originea şi natura lui.
În momentele acestea de reală tristeţe, Ricardo îşi dă seama şi mai abitir de pierderea proprii identităţi. Cine mai era el? Peruan? Nu. Plecase de prea multă vreme. Încetase să mai fie din multe puncte de vedere. European? Nu. Circula prin Franţa, Anglia, datorită contractelor de traducător/ interpret pe care trebuia să le onoreze. Dar asta nu-l preschimbase câtuşi de puţin. Atunci?! Probabil că era „un pişpirică, un simplu translator, adică cineva care e doar atunci când nu e – aşa cum îi plăcea colegului meu Salomón Toledano să ne definească – un hominid care există doar când încetează a fi ceea ce este, pentru ca prin el să treacă mai bine lucrurile gândite şi spuse de alţii.”.
În timp ce micuţa chiliană dispare pe negândite din peisajul existenţial, erotic, prietenii lui Ricardo pier, unul câte unul, lăsându-i acel amar, acea însingurare cu care se luptă muncind ”pe brânci” prin lume. Paul grăsanul moare în luptele de gherilă. Juan, hipiotul peruan, devenit pictor de cai în Newmarket, fără de care Londra, Anglia n-o să mai fie la fel – datorită acelui „sindrom”.

Salomón Toledano „se lăuda că vorbeşte douăsprezece limbi şi că poate traduce în şi din toate.”. Un bărbat scund şi sfrijit, „aproape pierdut în nişte haine lălâi pe care s-ar fi spus că le cumpăra aşa dinadins, ca să-i fie mari”. Avea ochi de ţestoasă, ezitanţi, „oscilând parcă între somn şi veghe”. „Cei care-l vedeau aşa neînsemnat, un neica nimeni, nu-şi puteau imagina înclinaţia lui extraordinară pentru limbi străine şi harul de a le tălmăci.”. Considerându-se mai mult spaniol decât turc, vorbea o spaniolă studiată şi uşor arhaică în care translatorii erau numiţi tălmaci. De aici îşi trăgea porecla de „Tălmaciul”. Înainte de absolvire cunoştea deja turcă, arabă, engleză, franceză, spaniolă, portugheză, italiană şi germană, iar după ce a terminat filologie romanică şi germanică, a trăit câţiva ani la Tokio şi în Taiwan unde a învăţat japoneza, mandarina şi
dialectul taiwanez. „Cel mai grozav era să-l auzi în japoneză, fiindcă atunci, fără să-şi dea seama, adopta atitudinile, plecăciunile şi gesturile orientalilor, ca un adevărat cameleon.”. Referindu-se la translatori, la statutul acestora, Tălmaciul afirmă: „Dacă simţim într-o bună zi că ne paşte moartea şi ne întrebăm ce lăsăm în urma trecerii noastre prin această harababură, răspunsul cinstit ar fi: nimic, căci n-am făcut nimic altceva decât să vorbim pentru alţii. Fiindcă ce altceva înseamnă, dacă nu asta, să fi tradus milioane de cuvinte din care nu ne mai amintim niciunul, fiindcă niciunul nu merita reţinut?” – motiv pentru care nici nu este prea îndrăgit de cei care practicau această profesie.

Mario Vargas Llosa nu numai că face descrieri original-apetisante de caractere, înfăţişări umane şi lucruri, comunităţi, locuri, evenimente social-politice şi culturale, dar are magia de a reliefa adevăruri existenţiale, fie ele şi dintre cele care s-au mai spus. Eşti supus, fără a fi obligat în niciun fel, meditaţiei.

Despre ce crede Salomón Toledano despre iubire, aflăm în câteva cuvinte, în „teoria corectă”: „Pe femeie trebuie să o iei de păr, s-o înnebuneşti şi s-o trânteşti în pat! S-o faci să vadă toate stelele de pe cer cât ai bate din palme! Asta e teoria corectă.”.

Ricardo cunoaşte, prin 1976-1077, printr-un prieten comun, pe editorul spaniol Mario Muchnik care l-a îndemnat să pregătească o mică antologie de povestiri de Cehov care era cunoscut pe piaţă ca dramaturg de excepţie, nu şi ca un grozav povestitor. Îndrăgostit de soldăţei de plumb, de filatelie şi de anticariate, chiar dacă nu se prea omora să cumpere ceva, Salomón Toledano îşi anunţă plecarea la Tokio, pentru un post de translator exclusiv pentru Mitsubishi, ceea ce pe Ricardo îl face să respire uşurat, pentru că „era un specimen interesant, dar era ceva în el care mă întrista şi mă alarma, căci îmi revela sensul ascuns al destinului meu”. „Un alt mod de a fi mereu un străin, de a fi fără a fi, de a exista fără a exista”, ca şi profesia de interpret, asta se simte în faptul de a fi străin!

Pe aeroport, îi lasă lui Ricardo un husar din garda Împăratului, ca să-i poarte noroc. Aşa că, îl va păstra alături de periuţa marca Guerlain.

La două luni după plecarea Tălmaciului, Ricardo primeşte o scrisoare din care află că fata nesăbuită se află în Japonia şi, desigur, despre ceea ce înseamnă rafinament subtil al culturii japoneze care nu constă, cum şi-a imaginat el, în gravurile perioadei Meiji, nici în teatrul No, nici în Kabuki, nici în marionetele Bunraku, ci în bordeluri, acele maisons closes, botezate châteaux, cel mai faimos fiind Châteax Meguru, „un adevărat paradis al plăcerilor carnale, unde se simţea din plin geniul japonez, combinând tehnologia cea mai avansată cu înţelepciunea sexuală şi cu riturile înnobilate de tradiţie. Totul era posibil în încăperile de la Châteax Meguru: excesele, fanteziile, iluziile, extravaganţele aveau parte de o ambianţă şi o dotare anume pentru  a se materializa.”.

Află, deci, că fata nesăbuită are un petit ami cu care trăieşte sau doar se afişează în lume, „un individ rău famat, cu o înfăţişare deplorabilă, pe care era de-ajuns să-l vezi ca să te treacă fiori pe şira spinării.”. Se încurcase oare cu un gangster? Să fie acum amanta vreunui şef al mafiei japoneze? „Un bărbat cu putere şi bani, bineînţeles, accesorii indispensabile pentru a fi cucerită.”. De cum ştie unde este, Ricardo caută cu disperare şi, în cele din urmă obţine un contract la Seul. Ea îi mărturiseşte că este singurul prieten care i-a mai rămas, motiv care-l determină să-i amintească: „Eu nu sunt şi n-o să fiu niciodată prietenul tău… Sunt amantul tău, iubitul tău, individul care-i din copilărie nebun după micuţa chiliană, după luptătoarea de gherilă, după nevasta funcţionarului, după cea a crescătorului de cai, după amanta gangsterului. Pămpălăul care trăieşte numai şi
numai ca să te dorească şi să se gândească la tine.”. Ei îi e dor de dulcegăriile pe care nu i le-a mai spus nimeni de când s-au întâlnit ultima oară. „Hai, zi-mi una acum, te rog”. „În nopţile cu lună plină ies să latru la cer şi atunci îţi văd chipul pictat acolo sus. Chiar acum aş da cei zece ani de viaţă care mi-au mai rămas, ca să mă văd oglindit în adâncul ochilor tăi de culoarea mierii arse.”.

Mario Vargas Lliosa este de un romantism exacerbat. Naturaleţea cu care relatează momentele drăgăstoase te dezarmează. El face poezie dintr-o simplă discuţie, dintr-un dialog de dragoste în care el e cald şi ea e rece, dintr-o convorbire telefonică normală.

Cât de fericit este Ricardo de regăsirea iubitei, ne-o confirmă chiar el: „Cele două săptămâni care mai rămâneau până la voiajul meu la Seul le-am consacrat unor activităţi cu care presupun că se ocupau logodnicii fericiţi de odinioară în zilele dinaintea nunţii, când amândoi aveau să-şi piardă fecioria:…”.

Kuriko – aşa se numea acum fata nesăbuită – arăta la fel de tânără şi frumoasă. Puteai s-o iei drept una dintre japonezele acelea delicate şi mărunţele care treceau pe stradă. I s-a luminat faţa când l-a văzut pe Ricardo. Acesta află despre cultura şi tradiţiile japoneze chiar din prima discuţie cu soţia şefului Yacuza: „Aici nu-i bine să fii altfel decât ceilalţi. De aceea bogaţii se prefac săraci, iar săracii, bogaţi.”. Japonezilor nu le plac, deci, lucrurile, atitudinile ostentative. Dar cum de a rămas ea cu Fukuda? Cumva îi plac gangsterii?! „te iubesc aşa de mult că aş face orice ca să te păstrez” – îi mărturiseşte el. „M-aş face tâlhar, escroc, traficant de droguri, ce vrei tu.”. Pentru prima dată ea i se destăinuie. Niciodată nu simte că a depins de cineva cum depinde de Fukuda, dar aceasta nu este dragoste, jură că nu poate fi, ci mai degrabă o boală, un viciu. Din toate câte i le
povesteşte, Ricardo nu ştie ce să ia drept bună având în vedere că ea era mai expertă în minciuni decât în adevăruri.

Îl cunoscuse demult, într-o călătorie făcută în Orient alături de, atunci soţul ei, David Richardson. Pe vremea aceea, David făcea afaceri cu Fukuda. Află despre relaţia matrimonială a nevestei lui cu domnul Arnoux, un motiv în plus ca fata nesăbuită să îl anunţe pe Fukuda despre această descoperire şi să-i ceară să lucreze pentru el, indiferent ce ar presupune această angajare. Din prima seară cum ajunge la Tokio, devine amanta şefului Yacuza, dar care n-o aduce să trăiască împreună cu el decât abia după doi ani, timp în care Kuriko a locuit într-o pensiune, într-o cămăruţă cu baie şi chicinetă. Devine de fapt una dintre multele amante ale lui Fukuda. Relaţia lor era strict una dintre o angajată şi patronul ei. Ce lucra ea pentru el?! Îi ducea „comisioanele” prin lume, exact ce-i plăcea ei: să călătorească. În ce constau acestea?!  Contrabandă cu droguri, diamante, tablouri, arme?! Tot ce ştie este că Fukuda îi pregătea pachete, valize, genţi, serviete şi  că a trecut fără bătăi de cap de vame, graniţe şi poliţişti.Oare conştientiza la ce pericole era expusă?!  Călătorind prin Africa şi Asia  cunoscuse ce este groaza. Dar ei tocmai acest mod de a trăi, intens şi la limita imposibilului, îi plăcea cel mai mult. Adora viaţa aventurieră, lipsită de plictis şi rutină. Se ferea de moartea lentă într-o viaţă caustrofobă. Plină de constrângeri, rezumată la un trai comun, prea cuminte, prea aşezat, prea ordonat. Aproape că nici nu-i păsa  că ar putea fi trimisă la carceră şi schingiuită, asasinată, înjunghiată… sau poate că excludea din start că i s-ar putea întâmpla tocmai ei. Iar pentru toate acestea, Fukuda nici măcar nu garanta că ar putea ridica un deget pentru a o apăra. Şi-ar fi pus propria piele pe băţ, ceea ce nu se cuvenea pentru un şef de talia lui. Fukuda nu era în măsura să iubească pe cineva. De lucrul acesta era perfect conştientă. Şi totuşi, era singurul de care asculta, mărturiseşte ea însăşi. Motivul: era mai puternic decât ea şi o făcea să se simtă vie, utilă, activă. Pentru ea asta însemna însăşi viaţa. Suficient să trezească gelozia în îndrăgostitul incurabil, „pămpălăul” de Ricardo, cu mutră de „căţeluş plouat”. Îl asigură că nu-l iubeşte pe Fukuda. Şi că nu este fericită. Doar că se simte posedată de acel om. Oricât de copleşit de tristeţea, orgoliul şi gelozia provocate de ideea că iubita lui s-ar fi dăruit acelui nemernic, realizează – pentru a câta oară?! – că: „o s-o iubesc mereu, chiar dacă m-ar înşela cu mii de Fukuda, căci e cea mai delicată şi mai frumoasă femeie din lume: regina mea, prinţesa mea, torţionara mea, mincinoasa mea, micuţa mea japoneză, unica mea dragoste.”. Cei doi fac dragoste ca pe vremuri, la Châteaux Meguru, o casă de toleranţă labirintică, dotată cu saună, jacuzzi, paturi cu saltele de apă, oglinzi, radiouri şi televizoare, casete porno etc. Sub pretextul că un amic peruan vrea să viziteze ţinuturile şi are nevoie de un cunoscător al locurilor, Kuriko primeşte permisiunea de a-l însoţi pe Ricardo. Vizitează templele şintoiste şi templele budiste zen, muzee şi pagode. Apoi, este invitat împreună cu Salomón şi prietena japoneză a acestuia,  să cineze acasă la Fukuda. Va fi o seară-spectacol. Ricardo nu bănuia ceea ce avea să i se întâmple.

Fukuda trăia într-un cartier rezidenţial, la etajul şase, într-o clădire cu un portar cu epoleţi şi fireturi. Era „un bărbat scund, mai mic chiar decât SalomónToledano, aproape scheletic, iar în comparaţie cu fata nesăbuită, mărunţică, dar zveltă, el părea o piticanie.„… „Dar cel mai tare te izbea la el gura fără buze, care abia se mişca atunci când vorbea, ca şi cum ar fi fost un ventriloc”. Era imposibil să nu te întrebi ce vede fata nesăbuită la un omuleţ neînsemnat şi bătrân.

După trei pahare de şampanie, de data aceasta făcând un exces de băutură,  Ricardo era deja ameţit şi fără autocontrol.

Seara se continuă la teatrul-restaurant, „un music-hall cu o scenă uriaşă cu mese şi măsuţe dispuse pe o rampă în formă de evantai, sub candelabre imense ce luminau puternic spaţiosul local.” Cu gesturi imperative, Fukuda a decis locurile, punându-i alături pe el şi pe micuţa lui japoneză. Discuţiile se purtau alăturat sau încrucişat. Fukuda părea foarte prins de spectacol, aparent nesesizând apropierea dintre cei doi iubiţi.

Mario Vargas Llosa, prezintă ritualul servirii mesei la restaurantul japonez. Amabilitatea lui Fakuda, discuţia iscată din senin între Salomón şi Mitsuko, plecarea ei neaştepată, faptul că mica japoneză şi-a ţinut întreaga seară piciorul ei desculţ peste al lui, aşezarea intenţionată a acesteia lângă el la restaurant şi în taxi, faptul că l-a luat cu ea în apartamentul lui Fukuda, insinuând că acesta nu se află în clădire şi că puteau face liniştitţi dragoste, avea să le înţeleagă un pic mai încolo. Se credea cel mai fericit, acum când descoperise urechiuşele ei, nişte „capodopere minimaliste”.  „I le adoram şi mi-ar fi plăcut să le tai, să le îmbălsămez şi să le port prin lume în buzunarul sacoului, cât mai aproape de inimă.”. Nu-i venea să creadă că soarta ori zeii ori cine ştie cine ar fi putut fi aşa de generoşi cu el tocmai în noaptea aceea. Ricardo s-a convins că nu era adevărat –
în cazul lui fiind spus -, că odată consumată, dragostea sărăcea sau dispărea: „A mea sporea de la o zi la alta.”.

În mirajul unei seri de dragoste, într-o cameră din casa lui Fukuda aflată în penumbră, şi cu teama permanentă ca acesta să nu fie prin preajmă şi să-i surprindă, sub influenţa băuturilor consumate peste măsură, Ricardo trăieşte spaima şi ruşinea vieţii lui când, în spasmele actului erotic, îl zăreşte pe Fukuda, imparţial, rece, nestingherit, cu ochelarii lui cu lentile rotunde ca să nu i se vadă „feţişoara”, privindu-i cum fac dragoste şi înţelege că totul a fost aranjat dinainte. Toate ciudăţeniile pe care nu le pricepea încep acum să iasă din întuneric. „Am înţeles de ce fusese Kuriko aşa de caldă cu mine în ultimele două zile şi mai ales în noaptea asta. N-o făcuse pentru mine, nici pentru ea, ci pentru el. Ca să-i facă pe plac stăpânului ei. Ca să ejaculeze domnul ei.”. Este momentul ca ea să-l insulte şi să-i reproşeze pentru a nu ştiu câta oară faptul că nu a vrut să o
păstreze lângă el atunci când l-a rugat, atunci când trebuia să meargă la cursurile de combatantă din Cuba revoluţionară şi nu mai voia să o facă. „Îţi închipuiai că făceam asta pentru tine, coate-goale ce eşti, ratatule, imbecilule? Dar cine eşti tu, cine te crezi? Ah, ai muri dacă ai şti cât te dispreţuiesc şi cât te urăsc, laşule!”. Ricardo cel înşelat în adâncul sentimentelor sale cele mai pure este atât de furios şi consideră că toate calificativele adresate de micuţa japoneză i se potriveau de departe. Indignat de cât de cretin, imbecil, tâmpit şi aşa mai departe fusese, consideră că orice lamentare nu-şi are rostul. Ia primul avion înapoi către Paris, hotărât să încheie definitiv acest capitol amoros din viaţa lui, să o dea uitării, în sfârşit, pe fata cea crudă.

La şase luni după revenirea la Paris, primeşte o scrisoare de la iubita lui Salomón cum că acesta îşi pusese capăt zilelor, înghiţind un flacon de barbiturice, fiindcă nu putuse face faţă refuzului lui Mitsuko de a rămâne împreună, întrucât, îi explicase aceasta, era interesată de propria carieră şi voia să se dedice întru totul ei.

Urmează o nouă etapă din viaţa lui Ricardo. De o vreme locuieşte într-o clădire art-déco de pe rue Joseph Grainier. Aici îi cunoaşte şi stabileşte o frumoasă prietenie cu Simon şi Elena Gravoski. Simon mergea pe patruzeci de ani, avea barba deasă şi roşcată şi o burtă proeminentă care îl făceau să pară mai batrân. Se îmbrăca aiurea, „cu un sacou cu buzunarele doldora de carneţele şi hârtii şi o geantă burduşită de cărţi. Purta nişte ochelari de miop, pe care-i ştergea întruna pe cravata lui şifonată. Era întruchiparea savantului neglijent şi distrat.”. Elena era cochetă şi îngrijită, veselă, entuziasmată, niciodată prost dispusă, exact pe dos de soţul ei. „Era scundă, subţirică, expresivă şi degaja simpatie prin toţi porii.”. Yilal, fiul adoptiv, se născuse în Vietnam, nu ştiau nimic cu certitudine despre el. Adopţia fusese posibilă prin intermediul Caritasului, „după demersuri
kafkiene care i-au inspirat ulterior lui Simon teoria expusă în monologuri hazlii – despre inevitabila dezintegrare a umanităţii din pricina cangrenei birocratice.”. Muţenia lui Yilal nu era de natură biologică, ci datorată unei traume din copilărie. Posibil vreun bombardament sau vreo teribilitate văzută şi simţită în acel război care îl adusese în starea de orfan. Nu era nici surd. Îi plăcea muzica şi bătea tactul din picior. Răspundea prin gesturi şi semne expresive şi uneori în scris, pe tăbliţa pe care o purta de gât. Era „pipernicit” de felul lui, nu pentru că nu mânca. Era un copil retras, introvertit, „putea sta multă vreme cu privirea pierdută, închis în lumea lui interioară, de parcă tot ce-l înconjura s-ar fi evaporat.”. Pentru că familia Gravoski nu avea televizor – pe vremea aceea televiziunea încă era considerată ca fiind ceva anticultural -, Ricardo îl primea la el în apartament de
trei-patru ori pe săptămână să vizioneze câte un meci de fotbal sau vreo emisiune de copii. Astfel, odată când se întorcea de la Bruxelles, dintr-o deplasare în interes de serviciu, Yilal îi arată un mesaj pe tabliţă: „Când erai plecat, te-a sunat fata nesăbuită.”. Era a patra oară când îl suna, după episodul Japonia. Primele dăţi nici nu voise să-i răspundă, ba i se făcuse şi rău pentru că-şi amintise… sau intra în stări depresive. În timp ce era la Viena, avut o legătură cu Astrid, o translatoare daneză cu care lucrase la Comisia pentru Energie Atomică. Ceva care nu putea să fie de durată. S-a întâmplat ca într-o noapte, Kuriko să-l sune: „Iar o să-mi închizi telefonul, pişpirică?”.

 Din seara aceea, nu a mai avut nicio relaţie sexuală. „La cei patruzeci şi şapte de ani ai mei ajunsesem să constat că un bărbat putea duce o viaţă perfect normală fără să facă dragoste. Fiindcă
viaţa mea era destul de normală, deşi searbădă.”. Se mulţumea cu munca, activităţile mecanice de traducător; filmele, concertele, cărţile şi discurile mai mult îi ocupau timpul decât îl făceau să se deconecteze, să se entuziasmeze şi asta i-o datora lui Kuriko, chiar îi purta pică. Uneori se simţea bătrân. A treia oară, la un an după telefonul de la Viena, fata nesăbuită l-a sunat în apartamentul de la Paris. „O fi apărut deodată în viaţa ei un gol pe care îl putea umple pişpirică.”. Dar nici de data asta nu i-a răspuns.

A patra oară, spre surprinderea lui, şi mai ales a celor doi Gravoski, comunicase cu Yilal. Înseamnă că acesta vorbise. Lucru ce părea cu neputinţă atâta vreme cât nu se întâmplase cu niciunul dintre ei această minune, cu toate încercările şi eforturile de a-l face pe copil să vorbească. Este momentul destăinuirii. Ricardo le spune minunata lui poveste de dragoste.

Fata nesăbuită rămâne fata crudă, fata cea rea, zăluda, Mata Hari, cum o numeşte Simon, când îi află povestea de la Ricardo, datorită multiplelor şi periculoaselor sale aventuri. Ea este când micuţa chiliană, când micuţa peruană, când micuţa japoneză. Este fata cu ochii de miere arsă, cu sânii tari şi picioarele subţiri. Este ambiţioasă şi curajoasă.  Aşa o cunoaştem în postura de combatantă pe tovarăşa Arlette. Vrea să fie bogată, aşa că ajunge, în funcţie de împrejurări: madame Arnoux, Mrs Richardson, Kuriko. Se expune pericolelor cât timp se află în Japonia, face trafic de contrabandă. Dar este foarte fericită că – aşa cum şi-a dorit-, călătoreşte prin toată lumea. „Ce viaţă plicticoasă am avut eu, Dumnezeule mare!” – exclamă Elena după ce Ricardo încheie ultimele amănunte.

De când i-a povestit Elenei despre suferinţele sale în dragoste, Ricardo începe să aştepte telefonul iubitei. Aproape că se teme că nu-l va mai suna. Se înhamă la aşteptare. Şi traduce din povestirile lui Ivan Bunin. Îi trimite manuscrisul prietenului său, Mario Muchnik. Uneori, îi citeşte şi lui Yilal poveşti traduse de el, dar şi din romanele de Jules Verne, două dintre ele plăcându-i cel mai mult: Ocolul pământului în optzeci de zile şi Mihail Strogov.

După două luni şi jumătate, Kuriko îl sună din nou. El îi răspunde. Surpriză: se afla chiar la Paris, probabil pentru comisioanele lui Fukuda, introducând pe piaţa europeană afrodiziace exotice din „colţi de elefant şi coarne de rinocer”. Ajunsese „un schelet de femeie”, îmbătrânise „cu zece ani” de la acea noapte memorabilă din Tokio. „Era îmbrăcată modest şi neîngrijit.”. „Purta un sacou uzat, care putea fi bărbătesc, şi nişte pantaloni de flanelă decoloraţi, din care se iveau nişte galoşi stricaţi şi nelustruiţi. Era nepieptănată, degetele îi erau incredibil de slabe, unghiile tăiate prost, nepilite, de parcă şi le-ar fi ros. Oasele frunţii, ale pomeţilor, ale bărbiei, îi ieşeau mult în evidenţă, întinzându-i pielea palidă, cu accentuate irizări verzui.  Ochii îşi pierduseră strălucirea şi erau înfricoşaţi, amintind de unele vietăţi timide. N-avea nicio bijuterie şi niciun fel de machiaj.” Întrebându-l cu ce se mai ocupă, Ricardo îi răspunde: „Pişpirică până la moarte!”. Cât despre ea, fusese închisă la Lagos, „două luni cât veacul”, în „oraşul cel mai oribil, cel mai urât, cu oamenii cei mai ticăloşi din lume”. Fukuda a azvârlit-o ca pe un câine râios. Presupunea că este sub urmărire internaţională şi că luase şi SIDA de pe la negrii nigerieni. „E un om rece şi practic, care ştie ce-i trebuie. Eu deja nu-i mai eram de niciun folos. E exact opusul tău, pe lumea asta. Tocmai de aceea Fukuda este bogat şi puternic, în vreme ce tu eşti şi o să rămâi mereu un pişpirică.”

Fata nesăbuită era în declin. Să fie oare adevărat că fusese închisă şi violată de poliţiştii din Lagos?! Niciodată nu puteai afla adevărul adevărat de la ea. „Mereu mistere, mereu poveşti, mereu secrete”. Nu se va schimba niciodată! Dar după cum arată, se pare că trăise drama vieţii ei, „ura nesfârşită care-i impregna toate cuvintele era reală.”. Până acum, ea nu ştiuse ce este frica, dar acum simte că o paralizează. O anulează. Nu mai are încredere în nimeni. Dar nu era ea cea care voia să trăiască intens?

Ottilia Ardeleanu

1.03.2014