1 de Ottilia Ardeleanu

Jurnal.
O iau de la zero. Azi, august demenţial. Îmi tremură bărbia.
Nişte ţânţari admiră tabloul dinaintea lor, cu ochiuri pe care praful depune sedimente, mici cochilii în care timpul intră să-şi tragă răsuflarea. Dinăuntru îmi pare o pictură în puncte agăţată pe turnul bisericii, de unde unii aşteaptă izbăvirea. Tot pe acolo, câte-o limbă de vânt se aude plescăind. Sictirit.
Amurg vânăt. Instinctiv duc mâinile la pleoape şi o durere mă izbeşte peste degete. În prelungire, lumea, ca o dâră de amărăciune despicând zarea. Soarele, ochi de bou ieşit din orbită, zvâcneşte leneş lipit de peretele de stuf care se adapă din ghiol.
Indignarea nu vine de la indigoul de copiat sentimente. Toate răbufnirile au trecut pe celelalte pagini. Poate de aceea am inima goală. Şi niciun cuvânt. Tăcerea e o fufă cu fiţe care vrea să fie deasupra. Poate de aceea totul se mototoleşte în mine, aidoma poemului pe care îl strâng în pumn şi încerc să dau coş. Nu m-am mai jucat de mult.
Oricum, nu m-aş auzi decât pe mine. Şi mai cert, aş rata.
Punctul unu: ruptura e mare. Numai înţelepciunea poate intra în operaţie. Anestezic!

(3 august 2011)