„melancolia este fericirea de a fi trist”

nu mai este nimic de făcut nimic de aşezat la locul lui
orice mă atinge mă doare clipa în care mi-ai mărturisit
că totul în artă este autoportret şi că arta este drumul cel mai scurt între
doi oameni ca noi pedepsindu-se asemenea lui midas cu dragostea
pentru a transforma totul în poezie

am respectat regulile priorităţii am stat în spatele tău
ca un personaj secundar cum nici pictorul nu se zăreşte dintre
protagoniştii pânzelor fresce ale sinelui pus pe seama altor chipuri

dacă am depăşi reprezentarea noastră şi am pune totul
pe seama inspiraţiei pure îngerii din noi ar fi ca iernile lui bruegel

dar mi se pare că nu datorăm nimic nimănui şi că
singurul lucru de care depindem este iubirea

Ottilia Ardeleanu
(5 august 2015)

taverna

Plouă îngrozitor de trei zile şi trei nopţi. Pământul este îmbătat cu apă chioară. Se clatină. Se duce la vale, se duce de râpă, se duce. Dintr-odată, peste tot numai jgheaburi: streşini, limburi, şanţuri într-un sistem de comunicaţii lacustru. Frigul miriapod s-a prins de spinarea mea şi mă ciupeşte. Mă scutur cât pot de repede, să scap de el. Îl strivesc sub talpă. Verific încăperea dintr-o rotaţie completă. Pare să fie în ordine. Îmi trag fâşul pe mine, agăţ umbrela de-o mână, cheia în broască o dată, de două ori…
Ropotele se aud în materialul chinezesc precum o suită de tobe funebre. Abia nimeresc să descui portiera. Pornesc motorul şi aştept un pic să se risipească atmosfera de rece şi picii ei aflaţi pe banchetă. Trebuie să ajung acasă traversând oraşul sub lacuri. Dacă mai plouă încă o zi, cum anunţă media, vom ajunge una cu marea. Apoi, ne vom scufunda uşor. Asemenea atlantidei, oraşul meu va fi descoperit după cine ştie câte milenii: acesta a fost unul dintre oraşele de la ţărmul Mării Negre. Oamenii săi erau buni înotători, pescari, marinari destoinici şi poeţi. Dovadă câteva manuscrise găsite într-o ladă metalică aparţinând unei posibile locuinţe, după cum indică cele câteva pietre parte din nişte ziduri, materialele din care erau construite fiind…
Urc podul cu apele vărsându-se ca trompele de elefanţi pe botul maşinii. Ar fi nimerite nişte schiuri de apă. Chiar alunec pe creasta furtunii, sper să nu fie vorba de vreo acvaplanare, mă gândesc în timp ce ploaia scuipă zdravăn peste maşină. La sensul giratoriu, pe lângă mine trece în viteză un nautilus 4×4. El are curaj, eu nu. Din grota asta numită viaţă, prin care trec acum cu mare greutate, aplecată până în parbriz să văd printre milioanele de picuri de ploaie care lasă dâre lungi cu unghiile lor rotunjite la capete, din universul ei palatin, stalactitele, foste stele, desprind un fel de vise sferice.
Ajung la piciorul podului. Aici, acum trei zile era o trecere. Frânez uşor, mai mult din instinct, şi las să treacă sforile de apă ca nişte pietoni înalţi şi subţiri care merg ţanţoşi unul după altul. Nu e decât o imagine de fracţiune de secundă, mă prăvălesc fără control pe cascada cât o limbă de sălbăticiune înfometată, ajung în dreptul fostului zid transformat în cârciuma din drum. Aici se formase mai demult un gropan pe care abia puteai să-l ocoleşti. Aveam permanent senzaţia că voi rămâne cu o roată fix între buzele lui umflate. Să fie câteva luni bune de când au început lucrările pe aleea din spatele blocului. Au nivelat terenul, au pavat trotuarele, dar încă nu au turnat asfaltul. Oricum, e mult mai bine decât înainte.
Semnalizez dreapta şi intru. Trec de părculeţul pensionarilor şi imediat aud tranc! Maşina îşi pierde echilibrul, mă lovesc de geam, nu ştiu ce se întâmplă. Reacţionez totuşi, opresc motorul. Ne zdruncinăm, fiarele şi cu mine. Speriată, dau să cobor să văd ce se întâmplă. Mă opintesc în portieră cu umărul, nu reuşesc să o deschid. Vreau să cobor geamul. Nimic. Mai apăs o dată, insistent. Nimic. Nu am decât să încerc uşa cealaltă. Aham. În timp ce deschid, un şuvoi de pietre ca un păcănit repetat se duce în adânc, maşina se răsuceşte în cealaltă direcţie în timp ce eu sunt smulsă dinlăuntru şi doar ţipătul meu rămâne deasupra tăind universul în două. Apuc să mai văd o roată atârnând undeva din ce în ce mai sus, din ce în ce mai departe. Alunec rapid pe un fir imaginar de bungee jumping, trec printr-un tunel fără lumină ori starea mea e întunericul. Mi se pare că se uită cineva după mine prin ochiul de pisică, ba chiar că mai mulţi mă urmează, fiecare cu ţipătul lui, cu funia lui, cu potopul lui, cu întâmplarea lui. Drumul în jos mi se pare nu numai vertiginos, dar şi lichid.
Nimeresc la o masă de două persoane. Se cântă lounge şi jazz. La bar, câţiva bărbaţi discută aprins. Într-un colţ chicotesc fete dulcege. O mică scenă rotundă permite dansatorilor să se relaxeze. Cercuri de fum sunt trimise în spaţiu, dar se dezintegrează rapid. Sistemul de lumini expandează culori şi forme pe pereţi şi pe chipuri. Unele mi se par cunoscute. Altele reci. Câteva cam curioase. Din mulţime iese un tip cu o mină serioasă. Începe momentul poetic. Un fond muzical liric, ochii aţintiţi pe omul cu pălărie care ţine, artistic în mâini, o carte.
Nicio respiraţie. Omul începe grav, ne înfiorăm. Româneşte. Cuvintele trec prin noi ca nişte fulgere. Clare şi sfâşietoare. Poetul ştie să dezlănţuie metafore. Poetul ştie să pună accentul, punctul pe i, punctul. Rezonanţa cuvintelor mişcă aerul. Ne mişcă. Şi palmele se lipesc două câte două, electrizate. Omul se înclină. Este mişcat şi el. Totul se mişcă precum într-o fotografie mişcată. Omul dispare din faţa mea. Nu mai este nici barul, nici ringul de dans, dispar pe rând şi ceilalţi, ca şi când îi înghite sfârşitul de vară. S-au lichefiat şi curg în adâncul minţii mele.
Apoi, în continuă curgere, mă trezesc printre critici. Glaciali, cu privirea tăioasă şi vorbele ca pietrele care m-au antrenat în cădere.
Dacă privesc pe unde am venit, taverna este cât un licurici care se stinge rapid. În contradictoriu, binele şi răul. Totul se bazează pe contrarii. Şi încontrări. Situaţia se zguduie.
Cad şi mai jos, printre îngeri. Aceştia lucrează la construcţia omului de azi. Niciunul nu stă cu aripile subraţ. Aerul lor este unul curat. Ordine, respect, cumpătare. Cu aripile lor fragile reuşesc să ridice caractere de oţel. Credeţi că degeaba spun înţelepţii că buturuga mică răstoarnă carul mare?!
Dedesubt, m-am trezit în faţa lui Dumnezeu. Dedesubt, Dumnezeu gândeşte. Face o mutare şi creează. Posibilităţi, niveluri. Politica este că nu poţi avea acces oriunde. Ca să fii pe pământ de exemplu, trebuie să fii măcar administrator. Al propriei vieţi.
Mă întreb acum, de aici de foarte de jos, pământul este cerul lui Dumnezeu? Uită-te în sus şi observă curcubeiele care circulă cu viteză luminică. Soarele se ridică precum o navetă spaţială la bordul căreia păsările conduc misiunea.
Nici nu ştiţi ce frumos se simte de aici, din culisele lui Dumnezeu. Iar el ciopleşte chipuri, le pune ochi şi inimă şi le dă vin din butia Lui şi şi pâine din grâul Lui. Ne invită la spectacol. Sforile. Chipurile. Mâinile Lui… Fiecare ia rolul pe care Acesta i-l dă.
O scenă-i lumea!

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2013)

drum fără întoarcere

vine şi vremea aceea când
nu mai poţi să te duci o să vrei şi
trupul nu te va mai asculta
să-ţi vină să mori şi
trupul nu te va mai asculta
de dor
de răzvrătire te vei ruga pentru tine atunci
pentru nimeni
sufletul tău închis nu va mai putea să iasă
din tristeţe ca un spaţiu din
oase mărturia de a fi fost
credinţă
te va îngenunchea şi-ţi va cere ţie mai întâi
iertare
pentru că n-a făcut la timp ce trebuia cu tine

resemnează-te la fereastră cum trec moşii
strămoşii tot neamul la
viaţă trag într-acolo unde
plânsul e cât o apă care despică
grâul între oameni şi îngeri

prin ochii tăi cât istoria

le-aş putea citi obârşia dar niciodată
ce va fi

Ottilia Ardeleanu

(30 martie 2013)

and… for me this:

“To send a letter is a good way to go somewhere without moving anything but your heart.” – Phyllis Theroux

fereastră de noiembrie

tu ai cântecul
poezia
câteva etaje spre
îngeri
şi-un câine

eu am răbdarea
chibzuinţa
calmul şi toamna
cu ziduri de îngeri

pe sufletul tău
cad în frunze
cântecul
poezia
răbdarea şi calmul şi
îngerii
cu sufletul meu deghizaţi
te-ademenesc
la un dor
fierbinte
cu aromă de toamnă

două frunze
acelaşi copac

Ottilia Ardeleanu

(5 nov. 2012)

and… for me this:
“I have made this letter longer, because I have not had the time to make it shorter.” – Blaise Pascal

proxima

în fiecare zi inspir
îngeri
lucrează în sângele meu
zăcământ
lucrează în sus şi în jos
lucrează şi se şterg de sudoare
lucrează până
îmi cresc aripi
ocup o treaptă deasupra lumii
devin însămi un fel de
prelungire a
fiinţei mai limpede bonomă
irezistibilă

văd altfel lucrurile
de aici

apoi
îi expir şi ei coboară
să lucreze
în ceilalţi

Ottilia Ardeleanu

(12 iulie 2012)

acolo de unde vin

existau
o gramatică a zilei de muncă
dimineţi în chinurile facerii
anunţate de cocoşi
dârlogi unelte
o traistă pentru toţi

cărţi ale chipurilor
citite în liniştea dintre

lumea trasă pe trupul zvelt şi
pe-aci ţi-e drumul

în rest nu ne ştiam

doar noaptea
visam sub aceeaşi lună
ca un balot de paie
în pătul

nişte îngeri
de cuvinte

Ottilia Ardeleanu

(2 martie 2012)

and… for me this:

“The best style is the style you don’t notice.” Somerset Maugham

Actorul şi marea linişte de Ion Popescu Bradoschi

să se facă linişte spune bătrânul actor
în ultimul act printre clipele ce migrează
spre ochii plânşi şi spre inimile unor personagii uitate

să se facă linişte spune dar nimeni nu-l aude
până şi sfântul de pe rândul şapte
a uitat să vină la acest trist spectacol
sau doar a plecat printre ruine
ca să sfinţească o nouă catedrală în purgatoriu

în sala fără oglinzi doar priviri indiferente
o respiraţie a toaletelor scumpe şi inutile

să se facă linişte şopteşte bătrânul actor
pentru sine şopteşte în cabina cu arbori de camfor
şi cu fluturi coloraţi înfloriţi pe trandafiri albi

ruga de pe urmă îi este ascultată
în sufletul înălţat din frunzişul îngheţat
se construiesc castele şi un cer de lumină
de unde îngerii aplaudă cu aripi mute

unui prieten de Ottilia Ardeleanu

poezia a câştigat locul al 2-lea în cenaclu, cu cele mai multe voturi din partea membrilor, şi locul al 7-lea din 32 la notarea juriului în CONCURSUL DEDICAT LUI BACOVIA din cadrul cenaclului literar Lira21- iul.-aug. 2011

menţionez că poezia aceasta este o dedicaţie!

(ghiceşte-te!)

Dumnezeu te-a ales pe tine
să-mi arăţi calea printre cuvinte
când m-am rătăcit şi
nu înţelegeam ce trebuie să fac
unii au râs de îngerii mei bonţi
căzuţi într-o aripă
cu ochii scoşi
tălpile arse

te-ai aşezat în genunchi şi
le-ai uns picioarele

s-au scuturat în rime
împerecheate gânduri
pe degete

de-atunci multe pene am smuls
din mine

(30 iulie 2011)

unui prieten de Ottilia Ardeleanu

(ghiceşte-te!)

Dumnezeu te-a ales pe tine
să-mi arăţi calea printre cuvinte
când m-am rătăcit şi
nu înţelegeam ce trebuie să fac
unii au râs de îngerii mei bonţi
căzuţi într-o aripă
cu ochii scoşi
tălpile arse

te-ai aşezat în genunchi şi
le-ai uns picioarele

s-au scuturat în rime
împerecheate gânduri
pe degete

de-atunci multe pene am smuls
din mine

(30 iulie 2011)