când mă ţii de mână pe potecă se face că


e soare de bărăgan
şi ciulini şi multă arătură şi tu
mergi înaintea mea cu o pălărie
ca o scăfârlie de floarea soarelui
cu mâna la ochi parcă iei distanţe
şi parcă numeri paşii
nu mai sunt atâtea mioriţe încetează
pe cealaltă la bete sprijinită ca un lacăt

şi fluuuuuieri şi scuipi şi înjuri
şi nu te uiţi îndărăt şi
e soare de bărăgan
da
unde e grâul mă

pe urmă te opreşti
bagi mâna adânc în pozânar
scoţi o năzbâtie de lemn
îi umezeşti vârful mărunt cu limbă de moarte
îl strângi între buricele tale ţărăneşti
şi te-apuci frăţie de tăiat lumea în pătrate
dreptunghiuri şi alte parcele
pe o hârtie galbenă ca floarea soarelui
cocoloşită

eu în urma ta
cu baticul tras pâlnie peste ochi
să nu intre aurul să mă orbească
deh
să pot vedea întinsul pe care
l-ai împărţit pentru noi doi
i-ai pus salcâmii bostanii sperietorile fără mâneci
soarele sus pe buza cerului ca un ort
şi grâul mă nene
la picioarele mele desculţe

Ottilia Ardeleanu

(9 iunie 2013)

and… for me this:

“The best way to become acquainted with a subject is to write a book about it.” – Benjamin Disraeli

21 spre 20


Septembrie sfâşiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care minţile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul şi cioburi din ceea ce suntem ar pluti caleidoscopic în ochii tuturor. Nuanţe de toamnă abandonată de soare. Ra-zele lui s-au tăiat în mansarde, coroane, fibre de sticlă şi betoane. Cineva, poate, le-a adunat şi le-a dus la groapa de la marginea lumii. Ieri, nici nu ai fi anticipat…
În încăperea festivă, dată pe full option, atmosfera se ocupă cu de toate. Îmi strecor, neştiut, această tinereţe cu distinse forme pe care nici să vrei nu le poţi ignora. Rătăcesc uşor curioasă până la ultimul rând, dar nu zăresc nimic din ce m-ar interesa, aşa că, găsesc un loc potrivit şi mă aşez între oameni ca într-un lan de grâu copt. Dinspre levantul vieţii, Neptun se arată bucuros de oaspeţi şi, din jilţul lui ergonomic, tună câteva cuvinte de mare, mare primire într-un anotimp care-i deserveşte poftele.
Nu ştiu de ce tăcerea este un ritual care impune atâta respect. Şi face pereche cu câte un om. Pe muteşte şi eu, mă gândesc că, de multe ori, suntem singuri printre oameni. La fel ca şi picurii care vin împreună, dar, în cădere, nimic nu-i înfrăţeşte. Nici măcar spargerea în timpul şi spaţiul teluric. Valul de aşteptare intră în reflux. Cineva tuşeşte cu intenţie, poate pentru un fel de compliment momentului.
Începe speech-ul. Despre cum e să fii om. De cultură. Sala e plină, lanul de grâu foşneşte. Omul acela, sufletistul, apare exaltat. Ne in(tro)duce în(tre) oameni. Cu fiecare cuvânt ne găseşte câte un loc. Constatăm că suntem asemenea, nicio diferenţă. Respirăm la fel, aceleaşi tresăriri, bucurie comună. Pe scenă, se perindă artişti scoşi din nişte plicuri obişnuite. Cu nume obişnuite. Greutatea este în a-ţi suporta truda creaţiei. Şi a-i mai pune şi pe alţii să o cântărească. Talentul nu are o unitate de măsură. Sau, nu s-a inventat un stas pentru el. Fiindcă el creşte geometric proporţional cu evoluţia universală.
Aplauze. Mâini strânse, obraji rumeni şi o stare de mulţumire acustică.
Îmi vine rândul. De parcă nu mi-aş recunoaşte numele, de parcă aştept să mă întrebe încă o dată dacă sunt. Prezentă! Urc, mi se înmânează diploma, cărţile, mapa de prezentare. O îmbrăţişare. Două. O bătaie de inimă ca o bătaie de aripă deasupra aerului marin. Încă una şi încă… Nici nu ştiu când am coborât spre a-mi relua locul. În drumul înapoi, Violetta mi-a prins mâna, ne-am adăugat bucuria una alteia. Nu ştiam că ne cunoaştem de-o viaţă! Mai încolo, alte două fete virtuale au devenit reale: Mihaela şi Mihaela, una din Târgu-Secuiesc, cealaltă din Constanţa. M-au felicitat, le-am zâmbit a înţelegere. Ne-am adunat braţele într-o roată de trei.
Nu mi-a fost uşor să fiu acolo. Oare câţi paşi am făcut? Cât din zâmbetul meu îl datorez lumii? Ţie?!
Pentru a ţese şi mai tare vraja, tenorul din Moldova ne-a cântat o arie, atât cât să ne ţinem respiraţia, filarmonic.
Laurenţiu, pe care mi l-a prezentat Dan, unul dintre componenţii juriului, a citit câteva dintre poeziile sale. Şi fabula cu care a câştigat un merituos loc pe podium. A fost un moment deosebit. Cuvintele acelea au făcut tăcerea să se lipească de pereţi. Aerul devenise teatral.
Într-un răstimp, maestrul de ceremonii ne-a ţinut în levitaţie, deasupra normalului, cu tot soiul de epigrame şi creaţii umoristice. L-am revăzut şi reascultat şi pe scriitorul Brumă. Un nume cât se poate de pliat pe vremea actuală. Am revăzut şi CUC-ii. O parte dintre ei, desigur. Nu mi s-au părut deloc solitari. Dimpotrivă, unul dintre ei, ne-a trecut printr-o serie de sprinturi umoristice. Şi aerul nostru părea, dintr-odată, mult mai glumeţ.
Ne-a lăsat conduşi spre alţii care s-au descoperit pentru noi ca valori culturale.
La final, s-a citit din nou poezie. Una dintre cele premiate şi care ne-a ţinut în lanţuri poetice.
Nu credeam că poţi delimita o stare pură. Că poţi să spui ea începe de aici. Şi până aici. Şi totuşi, ieri, am fost în această stare de agregare.
Azi plouă de rupe. Morocănoşii să regrete, oare, că aceste clipe s-au sfârşit atât de rapid?!

Ottilia Ardeleanu

(21 sept. 2012)

and… for me this:
“Easy reading is damn hard writing.” – Nathaniel Hawthorne”

acel trecător

stăteam pe buza fântânii
mă gândeam de ce se supără
oamenii între ei soarele cocea
grâul

se apropia cu un aer
mătăsos pe piept
pe frunte cerul lăfăit în ochi
siiiimplu ca un om
oarecare

cine ar fi crezut că
îi e sete mă uitam
aiurea după fluturi

mai să-l refuz dacă
nu ar fi avut smerenia
de împătimit

mâinile îmi tremurau
şi trupul
cană s-a făcut

Ottilia Ardeleanu

(22 aug. 2012)