când ziua nu poate ieşi din noapte

ca nişte păsări venite să-mi facă rău
gânduri negre se năpustesc din toate părţile
înfometate şi aşa de multe ciocuri deschise aripi
sufocă singurătatea mea
devorată de la piele începând
îmi simt măruntaiele plutind ca nişte fumuri

lumea dispare după acest nor
de forma trupului fără formă
ciugulit cu iubire cu tot

sunt purtată ca pe un roi
deasupra florilor de muselină
miroase a miere vântul de tei
taie în două neliniştea mea
fraternă
se avântă cu anvergura
dorului mă abandonează
celui pregătit să ţină piept
gândurilor astea dese
forfotitoare
cu gheare să lase urme în
sufletul tău
nu se poate lipsi de mine

Ottilia Ardeleanu
(august 2015)

cale de ieşire

dimineaţa oamenii
îşi pun supărările în maşină
pornesc la drum ca şi când
ar avea ceva
de aruncat într-un loc
la marginea lumii

nişte pisici albastre
se zvârcolesc
sălbatic
îşi amestecă ghearele
în carnea vlăguită
a existenţei

nu-i timp de virat către linişte
când îţi sar în faţă
frânezi
te loveşti de toate
emoţiile
şi

lumina se taie

Ottilia Ardeleanu

(13 feb. 2012)

triste de septembrie

sunt anotimpul care
plouă
singurătate nu
recunoşti pe cea căreia îi
lipeşti aripi de
cenuşă de tine
de mine rătăcitoare
acvilă fără cuib
viaţa în gheare ne
strânge atât
inimile noastre se
apun

Ottilia Ardeleanu

(11 sept. 2012)

and… for me this:

“Writing is a struggle against silence.” – Carlos Fuentes

cale de ieşire

dimineaţa oamenii
îşi pun supărările în maşină
pornesc la drum ca şi când
ar avea ceva
de aruncat într-un loc
la marginea lumii

nişte pisici albastre
se zvârcolesc
sălbatic
îşi amestecă ghearele
în carnea vlăguită
a existenţei

nu-i timp de virat către linişte
când îţi sar în faţă
frânezi
te loveşti de toate
emoţiile
şi

lumina se taie

(13 feb. 2012)

pastel de iarnă de Anca Bulgaru

and… for me this:
“Proofread carefully to see if you any words out.” — Author Unknown


metamorfoză de Ottilia Ardeleanu

la fiecare amurg
buzele-mi sunt roşii
mă hrănesc din umbră de lup
coamă flutură dinspre mare
gheare se trag
din rădăcini

prin piele îmi ies
haite

pe crescătorul de cuvinte
îl urmăresc
de o vreme

ele sunt albe
albe şi cârlionţate
când le strig pe nume
mă lepăd de fiori

mă văd pândind turma
ochii îmi sar scântei
pârâu
se face limba

abia apucă să spună
când le muşc de gât
am buzele roşii

ochii îmi sticlesc

(26 august 2011)