ace cu care lucrează inocent

n-am făcut decât să adun fulgi
nu s-ar fi topit nicicum în mâinile mele gheaţă
l-am imaginat pe fiecare ca pe o celulă din tine
am deschis anatomia
am aşezat cu grijă unul câte unul gândindu-mă cum eşti
aici inima aici ochii totul riguros până la catifea

noaptea se răsturna dintr-un ceaun de stele

n-am reuşit decât un om alb un
înţelept
fulgii ne îmbrăcau

Cineva deschidea anatomia
lui
amândoi

Ottilia Ardeleanu

(1 ian. 2014)

despre natura situaţiei

Vreme cu fumuri. O creastă retează linia ferată pe care vine alene, ca şi când s-ar interesa de vreo istorie de-o parte şi de cealaltă a lumii, o locomotivă atât de veche. Pufnind la fiecare sută de traverse pe când mestecă flăcări de fachir pentru care vâlvătaia pe limba-i piere. Oho, uite-o cum intră prin olanele roşii ca prin asfinţit. Şi mă tem şi închid ochii şi aştept să mă zguduie un zgomot, mă stropşesc în suflet cum ai crăpa un bulgăre şi mă ia cu frig. Botul ei adulmecă şinele ieşind din acoperişul care sângerează uşor pe obrazul orizontului. Dintr-odată, câteva căuşuri de nori împrăştie cristale mărunte ca de sare. Aerul geme, se sforţează de durere, începe să se mişte de pe o parte pe cealaltă, devine nervos. Prin globul de sticlă în care este închisă lumea aceasta cât un ochi aruncat în treacăt, acvilonul suflă, şterge apoi cu mânecile să mă vadă bine, dar eu m-am pus la adăpost sub propriul omăt.
Şi cerul ăsta plin de coşuri ca un adolescent cu haina descheiată şi mâinile în buzunare mă priveşte de parcă aş fi eu de vină că suntem în criză. Dar eu n-am mişcat un deget, am urmărit totul de după perdele şi am cârcotit, recunosc, atunci când era musai, cu nişte aşa-zişi care mi-au stâlcit zilele tot transmiţând ştiri de felul acesta de sub un nuc rămas pe drumuri de când mă ştiu eu locatar al vieţii mele, acum la numărul 30. Şi am zis jos ăia, afară ăilalţi, dar cine să-i fi bătut pe umăr, cine să-i fi tras la răspundere, la noi în cartier e plin doar de înjurături şi de gunoaie. Oamenii, câţi au mai rămas, au ieşit şi nu s-au mai întors de-o graniţă bună.
Ceva s-a schimbat de-a binelea. Pe străzi, fulgii manifestează, s-au adunat cu miile, se vânzolesc, strigă, şuieră printre dinţi, s-au înmulţit în faţa gardurilor de protecţie. Se dezlănţuie, în rafale trag în stânga, apoi în dreapta şi la centru, în toţi. Se năpustesc pe mansarde, de-acolo îşi trâmbiţează disperarea, nemulţumirile, dispreţul. Au devastat vitrine, bănci, monumente, s-au încolonat şi mărşăluiesc. Nu mai vor să fie călcaţi în picioare. Nu!
Azi, aproape inspiraţi, au învârtit hora unirii.

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

în acea noapte

ştiu că ningea, aproape că nasul meu făcea parte din sticla înrămată cât pentru un copil plăpând, fulgii săpau să ajungă la mine, eu eram o floare de aburi, mă deschideam dintr-odată spre curtea dispărută în alb cu toate acele urme de oameni, continuam să aştept, dinlăuntru neliniştea striga mamă mamă şi eu o îngânam scriind cu buzele pe sticlă mamă mamă şi mă priveam în lacrimile ei, acei fraţi acele surori venind spre mine cu nişte chipuri lichide cu braţe moi între care se închidea copilăria şi toate acele lucruri neclare înlăuntru se găseau, iar eu vedeam umbre umbre şi în fiecare câte o mamă iubitoare, îi şopteam animată mamă mamă dar erau numai fulgii care murmurau mamă mamă şi pentru o clipă sufletul meu se legăna la un sân plin şi cald şi închipuit, mă lipeam şi mai tare de geamul înflorit cu suflarea mea.
am tresărit când o voce îngheţată mi-a spus mâine vei avea o mamă. au trecut atâţia de mâine şi nimeni nu a venit. doar gerul m-a atins, într-un fel, pe obraz.

de Ottilia Ardeleanu / 11. nov. 2011

cădere uniformă

ninge spăşit cu psalmi peste viaţă
îngăduitor
alarmant de invariabil
nesfârşit
uite
cupola de sfinţi
un iglu cu suflete

ninge umil muncă şi muncă
muşuroitul păcatelor
purificare

între noi este prea multă zăpadă
schimnicie şi un frig dezmăţat
pustiu fără pată
care strânge

planturoşii urşi încolonaţi
urlă tăcerea din gâturi albe
destinul meu sub avalanşă
învaţă căderea cu îngerii
umbrele de fulgi

Ottilia Ardeleanu – 29 octombrie 2011