femeia dispărută de pe hartă

de ce trebuie să fie mereu o întoarcere în tine
ca într-un sat nepomenit în care doar câţiva bătrâni
mai stau pe la porţi sprijiniţi să nu-i doboare
tăcerea pasăre de pradă şi-a înfipt cerul ca pe
nişte aripi dintre care uneori mai orbecăieşte
soarele printre cei ajunşi regrete

îmi vine să fiu stingheră doar sufletul să mi-l trimit
să întrebe de ce şi-au pus tristeţea în geamuri
pe masă în pătule şi în curtea cât e ea de desculţă
de ce cât vezi cu ochii nu dai decât de ea

unde ţigănci jucau paparudele fântâna învechită şade
cu coatele pe ghizduri vrăbii ciugulesc din
inima ei de lemn auzi cum scârţâie poveşti de demult

cineva curtează tristeţea de la începuturi
cum nu se lasă uşor sedusă încă mai copilăreşte omul acest
plai ospitalier în care oricine-ai fi eşti primit cu pâine şi sare

pe aici înfloreau cireşii băieţii chemau mândrele
la horă mâinile îşi căutau locul în alte mâini
viaţa se ducea în pereche precum o femeie mulţumită cu bărbatul ei

cândva mă suprapuneam cu fiecare lucru cu existenţa fără contur
praf rugină frunze încâlcite de vânt

de ce mă simt ca un sat şters de pe suprafaţa pământului

Ottilia Ardeleanu

(1 dec. 2013)

:

cât lasă tălpile din ceea ce eşti
ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viaţa poate fi beton
prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul
o reproducere fidelă a destinului
un fel de biblie în/ din mers
trăită câte puţin în suprapuneri
cu alte existenţe alte încălţări frunzele fără mormânt
amprente de animale cu trecere peste tine gunoaiele

o presupusă iubire cu pământul din care suntem născuţi iar nu făcuţi
atingeri din care creşte iarba despicând covorul greu unde se află celulele noastre
un covor care nu se pune pe bară nu se bate dar se străbate cu adn-uri
şi

devenim infimi cu timpul luat ca o haină cu două feţe
coborâm în noi înşine până nu ne mai vedem

dar pământul e rotund
nu-i aşa

Ottilia Ardeleanu

(23 dec. 2013)

în timp ce tăcerea îmi sparge timpanele

trăiesc pe o iluzie
ca pe un pământ al meu
deasupra se adună stele la taifas

tot aştept să mi te întâmpli
unii au aflat dinainte şi sunt
pregătiţi cu ochelari şi tot felul de lucruri
pentru ceva inimaginabil

dacă sentimentul acela s-ar apropia
aş încerca să-l îmblânzesc
am vorbi despre dispariţia singurătăţii
ca despre mamuţi
umăr lângă umăr

mă învârtesc în jurul ei
cu nerăbdarea unui fus

între timp
dorinţele cresc verzi dar
la capătul lor
existenţa vine cu viteză
de cometă
spre mine

aş sădi un copac
să-mi lase gust ionatan

şi cine ştie ce
aş mai face

Ottilia Ardeleanu

(17 martie 2012)

cale de ieşire

dimineaţa oamenii
îşi pun supărările în maşină
pornesc la drum ca şi când
ar avea ceva
de aruncat într-un loc
la marginea lumii

nişte pisici albastre
se zvârcolesc
sălbatic
îşi amestecă ghearele
în carnea vlăguită
a existenţei

nu-i timp de virat către linişte
când îţi sar în faţă
frânezi
te loveşti de toate
emoţiile
şi

lumina se taie

Ottilia Ardeleanu

(13 feb. 2012)

se vor chema istorie

de cum păşim în stradă
ceva stă să izbucnească
până şi primăvara
e încărcată de un
aer sfârtecător
molima însingurării
se întinde cu disperare
orice sunet pare un murmur
de nemulţumire
orice gest o sinucidere
orice tăcere un blazon al sfârşitului

e un capriciu să mai poţi exclama
sunt întreg
atâta vreme cât eşti
ameţit de mori de vânt
don quijote încrezător în
viaţa dulcinee
şi-ntr-un condei din care

ne tăgăduim
existenţa

Ottilia Ardeleanu

(15 mai 2012)

Geta

Nu mai ştie de câte ori a dat-o de pereţi, de câte ori se ascundea pentru a-şi trata vânătăile. De ruşine să nu o vadă lumea, nu ieşea cu zilele din casă.
El venea duhnind de la cârciumă. După ce încheia ziua de muncă, trecea, mai întâi, pe acolo. Cu prietenii de pahar petrecea până în noapte. Se întorcea cu mare chef de ceartă. Toate se spărgeau în capul bietei femei: că părinţii nu le-au lăsat lor casa după moarte, că îi face ochi dulci vecinului, de aia vine el să o ajute la cărat porumbul în pătul, că lasă copiii să facă ce vor ei şi de-aia au note mici la şcoală şi alte şi alte. Grosolănii care făceau viaţa din pesimistă în ingrată sau invers. Cel mai nimicitor era oful că umblă după bărbaţi. Imaginaţie deformată care îl bântuia începând cu primul contact cu licoarea. Pe urmă, îi mai băgau în cap şi tovarăşii cărora li se cam scurgeau ochii după nevastă-sa, femeie cu şolduri împlinite, cu sâni grei, privire îndârjită şi iute în toate treburile casei şi ale câmpului. Nu-i lua ea în seamă pe niciunul. Poate că de aceea îi frigeau ei inima bietului bărbat. Îşi săturau răutăţile cu gelozia lui fără limite.
În fapt de seară, i se putea întâmpla orice. Îi vorbea nevestii aşa cum nu pot descrie aici, fiindcă s-ar umple pagina de spurcăciune şi de durere. Numai că ea era pregătită. Mereu. Fiindcă ştia la ce să se aştepte. Nu, nu se ruga, nu zăbovea în faţa vreunei icoane, de fapt, nici nu ştiu dacă mai avea vreo icoană prin casă de când se măritase cu amorul vieţii ei, ci îşi băga câte un căţel de usturoi în sân, trăgea aer în piept şi aştepta să se izbească sensul vieţii ei de uşă, să-l târască înăuntru ca pe un animal ucis de alt animal. În timp ce îi ştergea rănile, el devenea din ce în ce mai arţăgos, mai nesuferit şi mai vulgar.
Cu toate acestea, nu s-ar fi pus problema unei separări. Aveau doi băieţi şi o fată împreună. Amândoi lucrau. Ea avea grijă de nişte bătrâni din sat, singurii care îi ştiau necazurile, în bună parte. Totuşi, banii erau puţini şi nu le ajungeau. Copiii trebuiau să termine o şcoală, să înveţe o meserie ca să poată merge în legea lor. Iar pentru asta, ea singură nu s-ar fi putut descurca. Sau poate că îi era teamă să încerce, îi era teamă că va eşua, iar ei, de fapt toţi ar fi învinuit-o pe ea, cu siguranţă. Fiindcă, nu ştiu cum se face dar el era salvat prin simplul fapt că, deh, aşa sunt bărbaţii! Trebuie să rabzi, trebuie să înduri, trebuie să te supui. Nicăieri nu scrie că trebuie să stai lângă un bărbat dacă acesta nu te respectă şi nu te iubeşte aşa cum ţi-a jurat în faţa altarului. Chestie de mentalitate!
Cel puţin îi aducea un venit acolo, din care, avea grijă să pună deoparte pentru creşterea şi îngrijirea copiilor. Uneori, bărbatul răbufnea şi pe ei, îi chelfănea, îi ocăra, îndrugând cum că nu sunt ai lui, că îi repudiază, că mai bine nu-i avea şi alte lucruri de se rupe condeiul când scriu şi se iscă un vânt aspru şi nesuferit de-mi răvăşeşte toate gândurile.
Odată, însă, nu s-a mai întors de la muncă. L-a aşteptat mult şi bine în dosul uşii, cu alt căţel în buzunar, cu inima cât un bob de orez fiert, şi el tot nu apărea. În trupul întunecat de tristeţe, a străfulgerat-o un gând şi a dat fuga să se adăpostească sub singura haină de lână pe care o avea, aşa cum te ascunzi sub şopron când cade o ploaie torenţială. Apoi a ţâşnit pe uşă, în întâmpinarea prăpădului.
A căzut malul de pământ peste el. Erau trei în situaţia aceasta. El era cel mai grav. Au ajuns acolo salvarea, şefi, colegi, curioşi, rude şi moartea, murdară de pământ de parcă ar fi terfelit-o trei tineri fără minte. Scuturându-şi părul vâlvoi cum s-ar scutura de viaţă. Apropiindu-se, ademenitor, de bărbatul femeii care alerga cu disperarea de mână, de parcă târa un copil aproape rămas fără tată. Atâtea suflete cu trup şi fără de trup, de nu pot să povestesc fiindcă toată pagina aceasta ar pocni în mii de confetti. Dintr-odată negre. Şi toate cuvintele s-ar împrăştia în praful existenţei.
Scriu şi mă dor consoanele, mă dor vocalele, accentele şi rimele, tropii şi oximoroanele aşa cum inimile a trei copii rămaşi pe jumătate singuri. Fiindcă omul şi-a dat duhul până să ajungă la spital. În braţele târfei.
Rămasă să-şi crească cei trei copii, femeia a avut de îndurat împovărătoarea singurătate pe care, cândva, şi-o dorise poate. Nu mai stătea după uşă noaptea, nu mai ţinea nimic în buzunar, doar în sine o altă femeie, mai aprigă şi mai nedreptăţită ca niciodată.
Anii au trecut ca ploile de vară şi iat-o şi mai singură. Copiii au plecat pe la casele lor. Şi-au făcut câte un rost.
Numai că, unul dintre băieţi a moştenit patima tatălui.
Şi cuvintele mele nu se mai pot exprima, de aci încolo.

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2011)

Fata cu cercel de perlă – Johannes (Jan) Vermeer

cale de ieşire

dimineaţa oamenii
îşi pun supărările în maşină
pornesc la drum ca şi când
ar avea ceva
de aruncat într-un loc
la marginea lumii

nişte pisici albastre
se zvârcolesc
sălbatic
îşi amestecă ghearele
în carnea vlăguită
a existenţei

nu-i timp de virat către linişte
când îţi sar în faţă
frânezi
te loveşti de toate
emoţiile
şi

lumina se taie

(13 feb. 2012)

pastel de iarnă de Anca Bulgaru

and… for me this:
“Proofread carefully to see if you any words out.” — Author Unknown