cele zece…

prima poruncă

dumnezeul tău nu de pomană
a zis
trimit femeia aceasta la tine
vezi de citeşte-i chipul şi încrede-te în
cuvântul ei nu minte nu huleşte nu
suspină
când îşi pune mâna pe umărul tău lasă
greutatea cumpănirii sale
să simţi omule că nu degeaba femeia
te strigă demon
şi dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

a doua poruncă

degeaba citeşti atâtea cărţi
dacă nu pricepi niciuna
vezi de studiaz-o pe-ntâia
şi omul cu ochi adânci
ca lacurile de munte
îşi deschise palmele

femeia se aplecă
deasupra lucrului bine făcut
să afle pe-ndestulate

Ottilia Ardeleanu

(29 mai 2013)

porunca a treia

copile ieşi din mine
ridică-te
i-am zis cum putusem
eram mută
şi el s-a sculat
aproape gol a fugit
pe pajiştea cu miei
m-am simţit ca o casă
părăsită
auzeam pe dumnezeu
curăţând coşul pieptului
înfundat de focuri

Ottilia Ardeleanu

(1 iunie 2013)

and… for me this:

“Easy reading is damn hard writing.” Nathaniel Hawthorne

fiecare se manifestă în funcţie de ceea ce-i lipseşte

în lumea asta împrăştiată pe covorul vieţii
dumnezeu rezemat de un moşmon cu mâinile
rătăceşte printre noi la întâmplare caută
să ne combine după forme şi culori
cine ştie cât îi trebuie să găsească
piesele nimerite pentru îmbinarea perfectă
oricine să capete chip şi suflet

trupuri la marginea a două piese de puzzle
cu arcuiri delicate ne aşteptăm rândul
din grămada de oameni doar două
configuraţii inexpresive suntem până când
el ne va lipi într-o oarbă potrivire

Ottilia Ardeleanu

(10 martie 2013)

and… for me this:
“The art of writing is the art of discovering what you believe.” Gustave Flaubert

la început cuvântul a fost pentru tine

are un aer smerit de sonetist
cum îşi ţine mâinile ca pentru a implora
arta cu aripi de metal se înalţă dintre degete
lungi de parcă ar fi anume făcute să cânte la cuvinte albe
notele grave reies de foarte aproape de oameni

şi nu pare deloc singur aşa rugându-se pentru cei
săraci cu duhul nu ne vedem de numele lui
ca o înclinaţie de viaţă trăită nu avută

dincolo cerul o carte care se deschide întâia
zi de creaţie

stă cumva cu mâinile
ca dumnezeu
să-şi facă aripi din ele

Ottilia Ardeleanu

(6 martie 2013)

and… for me this:
“I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them.” – Anne Rice

poetul are altă grupă de sânge

totdeauna bolnav
i se face transfuzie
de iubire
de tristeţe
de singurătate
de dumnezeu
câţi donatori
şi-au întins braţul pentru
vitalitatea sa

sângele lui nu e al lui
sângele lui este din oameni care
îi străbat celulele
în felul acela
fatal

aşa curge prin el viaţa
fiecărui suferind
infestat cu
poezie

Ottilia Ardeleanu

(2 martie 2013)

trec ape de iubire

dacă ai şti cum se
iubeşte
asta înseamnă credinţa ta
o apă despicată de
oameni trec vieţile lor frânte
într-atâta mă dor genunchii pe sub care
dumnezeu a făcut lumea nu mi-e
greu să-mi bat inima asta cât
un popor care aleargă spre libertate
sunt cea care sunt urmează-mă şi
escadrile de lăcuste năpustesc
cerul celorlalţi noroios de patimi să
dovedesc
culoarea sângelui potoleşte
zeii într-un inel de lună
roşu încâlcesc umbre în minţi
marea nu iartă nicio
ură
tăvălug de suflete care
nu ştiu că

dumnezeu e unul singur
şi noi doi

Ottilia Ardeleanu

(31 dec. 2012)

un alt fel de scară

să vopsesc o zebră
până la cer mi-am zis
şi i-am şoptit
la ureche el a scuturat
aripile un loc de trecere
dincolo mi-am asigurat
un semafor ar fi nimerit
pentru traficul intens
pe timp de viaţă
mă tem mai mult să nu
se întâmple ceva
cu dumnezeu
când va voi să vadă
cum
o mai duc

Ottilia Ardeleanu

(20 aug. 2012)

în iubire te duci cum ai pleca într-o zi

mi-am izgonit sufletul
printre oameni ploua
zgribulit a stat o vreme
sub palmele unui nor secătuit până
s-a luminat de ruşine a luat-o târâş
prin iarbă şi flori
cu ochii după fluturi coloraţi îşi alegea
destinul aşa a cunoscut libertatea
să faci ceea ce vrei nu e mereu foarte
simplu poţi să încerci şi tu
singurătatea a mers prin pustietate
de oameni a dat de o cetate unde
toţi erau meşteri prelucrau
cuvinte înalte acolo am simţit
cea mai şlefuită inimă
din câte mi-a fost dat să ating
m-a chemat cu un semn
lăsaţi-l să vină la mine
de atunci sufletul nu
s-a mai întors

ocroteşte dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(15 iunie 2012)

and… for me this:

“Writing, to me, is simply thinking through my fingers.” Isaac Asimov

la taifasul cel de taină

Dumnezeu a venit la mine la uşă
mi-a cerut un pahar cu apă şi n-am avut
credeţi-mă nu mai puteam de ruşine
şi i-am zis Băi Tată Apa de la Tine e
pe bani şi câteodată nu e că
e campanie fură ăştia ca să ne-o vândă
pentru un vot iar noi ne rugăm
să plângi să strângem Lacrimile în găleţi
să ne spălăm de păcatele noastre şi ale lor mai
ales

şi pe urmă tot eu
Doamne stai cu mine în hainele astea
de-o veşnicie până

uite ce îndrăcit
plouă

Ottilia Ardeleanu

(21 mai 2012)

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

modele de lut pentru oameni care trec

făceam străchioare în mijlocul drumului
unde era ţărâna a mai fină şi în fiecare turnam ape
trecute prin fiinţa noastră fără să ne ruşinăm când
mineralele se duceau în pământ ca prin pâlnii de lut
unele mai mici altele după vârstă joaca noastră
între două îmbrânceli cu existenţa pe câmp în bătătură
printre animalele păsări Dumnezeu
ăi mari erau ca nişte îngeri barbari
pentru care nicio faptă nu era îndeajuns

mâncam dormeam puţin şi nu crâcneam
pentru o clipă de copilărie
petrecută în praf ca viaţa sub pisălog

pe urmă treceau căruţele şi le zdrobeau
nimic nu mai rămânea din ceea ce însemnam
o luam de la capăt cu fiecare zi degeaba
am înţeles că viaţa e moarte nimic
nu rezistă ocârmuirii ei

Ottilia Ardeleanu

(5 mai 2012)

and… for me this:

“The scariest moment is always just before you start.” – Stephen King

la cumpănă

aci căzură pe rând
maica ţaţa şi mumă-sa

dracu ştie ce le atrăgea până-n
fundu fântânii
da şi noi ne clătinam
când pironeam ochii
narcisist (ne spuseră unii şcoliţi)

nu ştiu cum scăpară toate
prin farmec

ce uscăciune
jucau paparudele cu bani în
coadele lungi de se zbăteau pe fese
când fustele înflorate se lipeau
pe forme de viaţă
scoteau vrăji din ele

dintr-odată începea să bubuie
o luam la goană pe uliţe
nu ne opream decât în
burţile goale ale caselor

o ghionoaie cu aripi mari
se cocoţa în vârful satului
de nu se mai vedea ţipenie

în urma ei o răpăială
ca la război lovea în ţigle
table pereţi şi cuvintele noastre
amuţite

uneori dădea cu piatră
pesemne eram plini de păcate
gândeam
câte păcate atâtea pietre
multe că satu era mare

nu înceta până nu
rămânea Dumnezeu
împăcat

bătrânele risipeau aproape toată
sarea
pe praguri

ieşea soarele şi
lumea
spăşită
ca el

Ottilia Ardeleanu

(2 aprilie 2012)