faţă în faţă

ştii cum e să nu ai chef de nimic
să stai cu mâinile la ceafă
să te adânceşti în ele greu
ca într-o groapă din care să nu poţi ieşi
în timp ce contempli
o pată de petrol
după ce s-a răsturnat totul

tăcere
vulturul ăsta se roteşte deasupra oceanului
forţele tale pe cale de dispariţie acolo sunt distruse

nu-mi face bine să fiu prinsă lăuntric
precum igor
prietenul meu care lucrează non-stop
şi nu-l înţeleg
pentru ce atâta chin să dai mătase vieţii
să se rupă atât de uşor în două

printre broderiile lui văd cerul într-o plasă
pe spinarea unui gând care mă aleargă

tu nu eşti nicăieri
dincolo de locul ştiut
soarele
arde ultima mea dorinţă

finiş de cursă

(pune-ţi o dorinţă ca şi atunci când mănânci ceva Nou!)

Dacă ar fi să dau bani la câţi cerşetori îmi ies în drumul spre casă, aş deveni eu însămi una dintre aceştia. Ai zice că e un nesfârşit presărat cu florile răului, cu tânguieli, cu handicapuri, cu renegaţi. Uneori, mă împiedic. Tot trupul mi se cutremură, alerg spre găsirea echilibrului, trecătorii se uită miraţi sau, mai degrabă, contrariaţi la mine, nimeni nu încearcă să-mi sară în ajutor. Continuu să gonesc împinsă parcă de amărăciune. Respir greu, sacadat, hainele mă strangulează. Îmi vine să-mi smulg sentimentele de ruşine, de revoltă, de neputinţă dar sunt prea ocupată cu redresarea pe traiectorie. Mi-e frică să nu cad. Pe tot itinerariul senzaţia de singurătate nu mă părăseşte. Mă bântuie o suferinţă care vrea musai să petreacă cu mine şi numai cu mine acest finiş de cursă 2014.
Mă întreb de ce nu există, oare, şi cerşetori de poezie! Din asta am mai multă. Aş putea dărui tuturor celor ce stau cu braţele întinse de parcă ar dori să le citeşti în palmă. Câte una fiecăruia, sau măcar câte un vers. O rimă, o metaforă, un epitet. Cuvintele mele conţin frumos, bun, delicat, sensibil, sincer. O hrană mai mult decât naturală cu ambalaj ecologic, numai bună pentru suflete. Ar avea nevoie cineva de un pic de lirism, de un pic de umor, de un pic de ficţiune, de un pic de copilăreală? Atunci cereţi şi vi se va da!
Şi ca să nu fiu înţeleasă greşit, vreau să vă spun că poezia asta mare, interminabilă şi gustoasă mai ceva decât cozonacul de Crăciun este a poeţilor, nu-mi aparţine decât relativ, aşa precum binecunoscuta teorie. Eu am gustat din ea cu atâta poftă încât mă mustră conştiinţa că eu mă îndestulez iar alţii, poate şi ei vor, mor de foame şi nu li se dă nici măcar o felie…
Poeţii sunt darnici. Sufletul lor împodobit mai frumos decât bradul este chiar Moşul pe care l-am aşteptat în fiecare an cum şi în acesta pe care curând îl vom părăsi, fiecare în felul lui, dar, desigur, pentru toată lumea, definitiv. Presăraţi pe unde nici nu gândeşti, aidoma unor trandafiri, dintre care unii mai şi înţeapă vrând să culeagă frumosul – căci fără spini, florile acestea n-ar avea atât orgoliu, atât farmec, atât parfum – ei se aştern în calea celor ce au ochi să vadă.
Eu spun doar atât: închideţi pentru o clipă ochii şi puneţi-vă o dorinţă!

locul în care m-am întâmplat

astăzi m-am lovit în trecere de câteva tristeţi
am întors capul după ele în dorinţa de a mă scuza
dar ele mergeau sprinten
le-am urmărit un timp
până s-au pierdut în braţele unor necunoscuţi

am pornit mai departe şi în faţa mea a început să ningă
într-un fel în care nu mai vedeam

pe urmele mele totuşi un lup
negru în cer

viaţa muşcată se stinge

Ottilia Ardeleanu

(28 martie 2013)

and… for me this:
“Be obscure clearly.” – E.B. White