Poet, poezie, destin

ai intrat în poezie tatonând cu picioarele
într-un lac termal
unde mulţi se tratează de diverse
apa încropea cercuri în jurul tău
burice de apă sub stiluri de aburi
masau fiecare parte a geniului tău
spre relaxarea completă
metafore mai ceva ca balsamurile
am văzut repede ce se petrece şi am strigat
iată poetul
de acolo vine vindecarea
şi tot ce aveai mai original s-a reflectat în ochii lor
într-o infinitate de remedii

acum înţeleg eu de ce ai venit printre noi
abia când te-ai făcut pe de-a-ntregul cunoscut
puteam să ne lăsăm atinşi
să te atingem cu părerile noastre
cu inima
să facem schimb de substanţă

nimeni nu ar mai putea spune ceva
de rău
Ottilia Ardeleanu

(26 aprilie 2014)

:

cât lasă tălpile din ceea ce eşti
ai numărat de câte ori te replici pe drumul acesta viaţa poate fi beton
prima carte pe care o scrii despre tine asfaltul
o reproducere fidelă a destinului
un fel de biblie în/ din mers
trăită câte puţin în suprapuneri
cu alte existenţe alte încălţări frunzele fără mormânt
amprente de animale cu trecere peste tine gunoaiele

o presupusă iubire cu pământul din care suntem născuţi iar nu făcuţi
atingeri din care creşte iarba despicând covorul greu unde se află celulele noastre
un covor care nu se pune pe bară nu se bate dar se străbate cu adn-uri
şi

devenim infimi cu timpul luat ca o haină cu două feţe
coborâm în noi înşine până nu ne mai vedem

dar pământul e rotund
nu-i aşa

Ottilia Ardeleanu

(23 dec. 2013)

Coiful lui Sanemori de Matsuo Basho


O, nemilos destin!
sub coifu-acesta plin de glorie
acuma cântă-un greier.

după cum spunea cineva nodul destinului nu poate fi desfăcut

uneori cred că trăiesc într-un imperiu de sigurătate cât vezi cu ochii
odăile mele cardinale sunt reci şi goale turnuri ajunse la cerul împărţit de capiteluri în cadrane de timp pietruite grădini pe scări scobite cu vântul tăios ape repezi sub picior oricine am fi consemnaţi acestui pământ nu credem în teritorii cucerite nici în sfârşitul vreunui imperiu de oameni ars într-o continuă istorie în toată nebunia rămasă şi pe care orice nebun ar crede-o formă de normalitate

aş vrea să mai văd o luptă
aş vrea să dau de cineva de ceva de un adevăr care să nu-mi dea astâmpăr fie şi de o amăgire orice mi-ar fi de folos când fac mâna vizieră depărtarea mi se pare aproapele meu în vreme de
prea multă pace

mă simt ca-ntr-un tablou de rembrandt
în profil demascat de vremuri cu mâini slăbite şi o privire blajină
atâta grandoare într-o iubire fără speranţă

Ottilia Ardeleanu

(26 nov. 2013)

în iubire te duci cum ai pleca într-o zi

mi-am izgonit sufletul
printre oameni ploua
zgribulit a stat o vreme
sub palmele unui nor secătuit până
s-a luminat de ruşine a luat-o târâş
prin iarbă şi flori
cu ochii după fluturi coloraţi îşi alegea
destinul aşa a cunoscut libertatea
să faci ceea ce vrei nu e mereu foarte
simplu poţi să încerci şi tu
singurătatea a mers prin pustietate
de oameni a dat de o cetate unde
toţi erau meşteri prelucrau
cuvinte înalte acolo am simţit
cea mai şlefuită inimă
din câte mi-a fost dat să ating
m-a chemat cu un semn
lăsaţi-l să vină la mine
de atunci sufletul nu
s-a mai întors

ocroteşte dumnezeu

Ottilia Ardeleanu

(15 iunie 2012)

and… for me this:

“Writing, to me, is simply thinking through my fingers.” Isaac Asimov

cădere uniformă

ninge spăşit cu psalmi peste viaţă
îngăduitor
alarmant de invariabil
nesfârşit
uite
cupola de sfinţi
un iglu cu suflete

ninge umil muncă şi muncă
muşuroitul păcatelor
purificare

între noi este prea multă zăpadă
schimnicie şi un frig dezmăţat
pustiu fără pată
care strânge

planturoşii urşi încolonaţi
urlă tăcerea din gâturi albe
destinul meu sub avalanşă
învaţă căderea cu îngerii
umbrele de fulgi

Ottilia Ardeleanu – 29 octombrie 2011