unde rămâi fără cuvinte

îţi ducem tăcerea neîncăpătoare
în burta unei căruţe
rămân copacii fără mâini drumurile fără picioare
în urmă câteva fiinţe sub dărâmăturile unei pierderi
încearcă să reziste
tot restul se burduşeşte ca să ne strângă într-un singur loc
sub un clopot de cer se zbat norii
o luăm pe strada liniştii
nu ştim ce să ne mai spunem
lipim pământul cu sentimente
de-o veşnicie

Ottilia Ardeleanu

(24 ian. 2012)

Advertisements

deloc o simplă întâmplare de Ottilia Ardeleanu

într-o zi m-am prăbuşit
cum ai dărâma o biserică
şi clopotul zvâcneşte
cu buza spartă

Îl credeam răstignit în oasele mele
dar aşeza cărămidă peste
mângâieri

m-a ridicat ca pe Cruce
în mijlocul oamenilor care
mă priveau cumva

atât de mare Dumnezeu
poate încăpea
în genunchiul meu stâng

sunt ceva ani de când
restaurează

(23 iunie 2011)

am crescut într-un câmp cu maci de Ottilia Ardeleanu

mama e albă
atât de albă că
lumea este cenuşie

primăvara năştea
primăvara albea
primăvara murea

nălbea rufele la heleşteu
ştergare de borangic unduiau
brâiele cosânzenei în mâinile ei
ca porţelanul

când le sărutam
podul îi era plin de fisuri
treceam cu grijă până
în poiana cât toată
copilăria mea
nişte cai albi ropoteau în ea
ba nu
în mine

câtă vreme am rămas acolo

am o mamă de gips
un înger cu aripile lipite de trup
şi nişte pereţi albi
de străluceşte singurătatea

la biserica de marmură
clopotul aleargă vântul
de primăvară

(11 mai 2011)