singurul lucru de care mă tem ar fi să vadă că nu-mi pasă

moartea stătea lângă mine
îşi făcea timp din viaţa ei
de unde să ştiu eu că mă păzeşte
să nu cad în fântână ca ai lu mitrache
ş-ăl mic ş-ăl mare
făceam poze pe prispa lor când eram de şcoală
că aveau nişte liendri mari şi îmbobociţi o minunăţie
ne aşezam noi pe lângă ei cu zâmbete din alea
să ne aibă părinţii pe când trebuia să plecăm la oraş
să ajungem mari
nu ştiu de ce spuneau aşa
mari ajungem toţi numai că unii părinţi rămân cu sufletul
cum rămâne câmpul după seceriş

mă păzea şi îşi făcea de lucru prin bătătură
seara dădea pagina lui cioran
dar nu era chiar aşa de deprimată
uneori mi se părea că se veseleşte ceva în jurul meu
dădeam vina pe cei care se întorceau în târziul satului fluierând

am plecat de mult din locul acela cu
oameni buni ea lângă mine şi niciodată nu i-am dat bineţe
mi-e că odată se supără
suie în maşina cu geamuri fumurii şi pleacă
în străinătate

OttiliaArdeleanu

(30 iulie 2013)

and…for me this:
“Dreams are illustrations from the book your soul is writing about you.”- Marsha Norman

mă îndrăgostii a doua oară da’ nu-mi pare rău

mă trezii zâmbind cu gândul la el

l-am recitit de curând că-mi place al naibii
când mi-e rău mi-e de-ajuns să-mi amintesc vreo expresie
că gata îmi trece pot să îmi văd de-ale mele
viaţa nu poate fi mai caraghioasă de atât

uneori mă mai apucă prin autobuz
scot cartea şi şterg râsete de fereastră
(că dacă n-apuc loc nu urc) încolo spre mare
să nu zică ăi din jur că am luat-o pe arătură

de multe ori îl ascund în sân împăturit
într-un petec de hârtie inima saltă ca un cocostârc

iote mi-adusei aminte de satul meu din care m-am tot duuus
că de m-oi întoarce nici că aş mai cunoaşte picior de om
să vă spui şi eu una de pe la noi pe când prinseseră băieţii
să mă privească galeş de tot

mai trecea câte-un camion pe la noi pe uliţă
copii fără minte ne agăţam de scara din spate că mergea încet
aveam timp să ne prindem şi ne plimbam şi noi de
până în ziua când a zbierat ţaica leana care abia se mişca de grasă
aoleu săriţi că-mi moare fata ce mă fac acuuum
unchiul învăţător în sat om harnic şi respectat a sărit de sub şopron
(că meşterea şi de ălea mecanice) nu era vrăjitor nu
a sărutat fata zdravăn o dată şi încă o dată o apăsa pe piept tremurau toţi
atunci văzură şi băieţandrii ce şi cum
s-a sculat din morţi dora că aşa o chema se închinau babele scuipau în sân
săreau ăia mici ca mieii

ce vremuri

tare m-am depărtat pe aici pestriţă lume
he he avea dreptate cioran când spunea sfârtecând ideile că
nici din trei oameni nu mai găseşti doi de acelaşi neam

oare dacă m-oi întoarce vreodată voi mai găsi ceva din ai mei
m-o mai şti cineva

că tot spuneam
să nu-mi fac prea mari iluzii

bine că mi-a rămas el
soarele la namiază

Ottilia Ardeleanu

(12 martie 2012)


and… for me this:

“The best time for planning a book is while you’re doing the dishes.” – Agatha Christie

de când m-ai răvăşit


o casă tâlhărită

nimic
din ce era al nostru
acalmia contururile domoale
coloritul cald
armonia feng shui
timpul turnat în toate formele
garderoba în care probam
iubirea
însemnul contopirii
fotografiile
alb fiindcă străluceam-negru poate pentru că
se apropia
mai mult ca întunericul
colierul de jad inima dintre sânii plini de ei de tine
cele mai metaforice buze imprimate pe cămaşa de in
sfâşiată
pacea

în colţul scrinului
disperat
cioran

Ottilia Ardeleanu

(21 feb. 2011)