toate fântânile au fost îngropate

ce stai ca o cană fără apă
îşi frânge mâinile mama
se uită

aşază colaci mere lumânări şi
nodul baticului

puii de salcie crestaţi picură încet
pe o pânză de in
chinul

urcăm dealul de viaţă greu
după noi unii cu umilinţă
se înclină

în poala cu mâţişori se frământă
soarele

dospeşte tristeţea în
privirea mamei
urcăm aproape de nemurire

tăcerea ca o văduvă
neagră
între lumi

mi-e aşa de sete

îmi toarnă mama grija ei
sălcie

Ottilia Ardeleanu

and… for me this:
“My ideas usually come not at my desk writing but in the midst of living.” – Anais Nin

acel trecător

stăteam pe buza fântânii
mă gândeam de ce se supără
oamenii între ei soarele cocea
grâul

se apropia cu un aer
mătăsos pe piept
pe frunte cerul lăfăit în ochi
siiiimplu ca un om
oarecare

cine ar fi crezut că
îi e sete mă uitam
aiurea după fluturi

mai să-l refuz dacă
nu ar fi avut smerenia
de împătimit

mâinile îmi tremurau
şi trupul
cană s-a făcut

Ottilia Ardeleanu

(22 aug. 2012)