de minţit iubirea cu poezie

mugurii primăverii ca nişte nări umede
de cai nărăvaşi umplu copacii herghelii albe şi roaibe alergând în aer
tropotele lor nasc flori până la fructul dorit e cale lungă de dragoste
micii mei icari prea se depărtează de fiinţa mea fără teamă
nu observă geamul nedeschis al cerului această casă de nori unde
soarele un amorez înfocat a aţipit abia în zori
să-i potolesc cu apa unei cărţi îmi spun
îmi trag mările din atlas în suflet şi-i chem să se adape şi
să se odihnească îmi fac ţarc inima
trag poarta în urma lor a nepotoliţilor
le citesc din palme ca şi când i-aş hrăni
odată mutaţi în mine îi simt cu adevărat alergând
mai repede decât timpul îmi culcă iarba fragedă
nu se opresc din nechezat decât atunci când lumina se răstoarnă iar
întunericul o trage târâş ca pe albatrosul ucis
atunci se liniştesc şi ei în aburii suflărilor lor o centură de ceaţă deasă
noaptea vine ca o poezie parfumată de un dor căruia i se alătură câteva
gânduri rotunde din care îmi vine să muşc

Ottilia Ardeleanu
(22 martie 2015)

Advertisements

aia e

şi pe bărbatul vraişte
îl chiverniseşte
cineva împădureşte prin el
ecologic să-i susure sângele
îi aduce caii la adăpat
cearcăne de lumină răsfiră
poieni de fluturi în neastâmpăr
aprinsă inima codrului
sălbăticiuni înhăitate domoleşte
de foame de sete de hoinărit
şi pe bărbatul vraişte
îl scoate cineva
la lizieră

Ottilia Ardeleanu

(16 aug. 2012)

poem pe pajişte de Ottilia Ardeleanu


din degete îi alergau murgi
pe o pajişte care se sfârşea la un semn
cum ai închide o carte

cu pinteni de gânduri loviţi
se auzeau tropotind pe sub
mâna arcuită ca un căpăstru de cerneală

odată mi-a spus încalecă
fără să mă tem am prins hăţurile
şi am ţâşnit
în lumea aceea se zice că vezi
cai verzi pe pereţi

înaripaţi
nechezau de plăcere

(6 iulie 2011)


am crescut într-un câmp cu maci de Ottilia Ardeleanu

mama e albă
atât de albă că
lumea este cenuşie

primăvara năştea
primăvara albea
primăvara murea

nălbea rufele la heleşteu
ştergare de borangic unduiau
brâiele cosânzenei în mâinile ei
ca porţelanul

când le sărutam
podul îi era plin de fisuri
treceam cu grijă până
în poiana cât toată
copilăria mea
nişte cai albi ropoteau în ea
ba nu
în mine

câtă vreme am rămas acolo

am o mamă de gips
un înger cu aripile lipite de trup
şi nişte pereţi albi
de străluceşte singurătatea

la biserica de marmură
clopotul aleargă vântul
de primăvară

(11 mai 2011)