poetul are altă grupă de sânge

totdeauna bolnav
i se face transfuzie
de iubire
de tristeţe
de singurătate
de dumnezeu
câţi donatori
şi-au întins braţul pentru
vitalitatea sa

sângele lui nu e al lui
sângele lui este din oameni care
îi străbat celulele
în felul acela
fatal

aşa curge prin el viaţa
fiecărui suferind
infestat cu
poezie

Ottilia Ardeleanu

(2 martie 2013)

Copacii

(31 martie 2009)

Ce frumos se-mpletesc copacii, doi câte doi!
Mi-aduc aminte de primăvara din noi.
Pe vremuri, ca şi lăstarii-nverziţi eram,
În jur, tinereţe şi bucurii presăram.

Ce frumos se-nsoţesc copacii, braţ la braţ!
Le sorb miresmele dulci, cu nesaţ.
Îmi amintesc cum ne plimbam pe alei,
Când eram noi, dragule, tinerei.

Ce frumos se reazemă copacii, unul de altul!
Coroanele le-atârnă de cer – candelabru!
Cândva, şi noi doi ne îmbrăţişam
Şi cuvinte de dor şi de drag ne spuneam.

Ce frumos îşi vorbesc copacii, doi câte doi!
Din creangă în creangă, zboară un cintezoi.
Nu-i mult de când şi noi doi îngânam
Un cântecel şi pe ringul iubirii dansam.

Ce frumos arată copacii, trunchi lângă trunchi!
Din crengi înflorite aş face-un mănunchi!
Mai ştii când la mine tu, seara, veneai
Şi braţe de flori delicate îmi dăruiai?

Ce frumos se iubesc copacii, doi câte doi!
Îmi amintesc de vara toridă din noi.
Ce fierbinte, în noi, clocotea dragostea!
În cer, pentru fiecare, strălucea câte-o stea!

Ce frumos se sărută copacii, muguri pe muguri!
Se leagănă chipul tău pe-ale mele gânduri.
De vremuri trăite odată îmi amintesc
Şi de cât de mult, dragul meu, te iubesc!

de Ottilia Ardeleanu