aer de reculegere

eu nu mă duc la biserică
gândul meu se duce
travesti
cu o basma grea
cum purta bunica broboada
îngerul meu se duce
şi se aşază într-un colţ
ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertare
de tot ce sufăr
ceva din mine
atins de prea mulţi oameni
de mâinile lor negre ca huila
de privirea lor strâmbă încât
nu ştiu să se fi descoperit ustensila de îndreptare

eu nu mă duc la biserică
o femeie din mine
iese ca dintr-o casă de ţară mică şi văruită
cu o fereastră ştearsă cu dosul palmei cât un ochi de bufniţă
împresurată de flori cu polen amar
merge aplecat
pe o potecă pe care încape doar pasul subţire
firul subţire o mângâie pe glezne
dar ea se tot duce
nu se întoarce nici nu vrea să mă ştie
şi simt acel gol
mă tot uit după ea de parcă nu recunosc durerea din păcat

eu nu mă duc la biserică
cineva o zideşte din lemn de brad
aşa cât pentru
o ciocănitoare curăţă
trupul meu e loc de odihnă
şi pace

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2014)

Advertisements

deloc o simplă întâmplare de Ottilia Ardeleanu

într-o zi m-am prăbuşit
cum ai dărâma o biserică
şi clopotul zvâcneşte
cu buza spartă

Îl credeam răstignit în oasele mele
dar aşeza cărămidă peste
mângâieri

m-a ridicat ca pe Cruce
în mijlocul oamenilor care
mă priveau cumva

atât de mare Dumnezeu
poate încăpea
în genunchiul meu stâng

sunt ceva ani de când
restaurează

(23 iunie 2011)

exod de Ottilia Ardeleanu

ce am înţeles eu este că am dumnezeu dar
chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui
într-un univers pe care îl parcelează unul
şi altul se urcă în prima rachetă şi valea
pe lună nici măcar nu sunt şefi
inutil să adaug că nu ai de muncă implicit
nimeni nu te dă afară
în banca lor sunt câteva blocuri de oameni
necunoscuţi poate din cauza bărbilor
până la intrarea în biserică unde este mereu coadă
lumea se aşază ca mai înainte acolo încă mai sunt
oameni de parcă s-ar da ceva mă tem că
la un moment dat nu va mai fi nimeni
în oraş

(29 august 2011)

am crescut într-un câmp cu maci de Ottilia Ardeleanu

mama e albă
atât de albă că
lumea este cenuşie

primăvara năştea
primăvara albea
primăvara murea

nălbea rufele la heleşteu
ştergare de borangic unduiau
brâiele cosânzenei în mâinile ei
ca porţelanul

când le sărutam
podul îi era plin de fisuri
treceam cu grijă până
în poiana cât toată
copilăria mea
nişte cai albi ropoteau în ea
ba nu
în mine

câtă vreme am rămas acolo

am o mamă de gips
un înger cu aripile lipite de trup
şi nişte pereţi albi
de străluceşte singurătatea

la biserica de marmură
clopotul aleargă vântul
de primăvară

(11 mai 2011)