Vecinătate cu o femeie de Ottilia Ardeleanu

Motivul scărpinării palmei stângi este adevărat. Am primit nişte bani la care nu mă mai aşteptam. Împrumutasem vecinei aproape toată pensia acum o jumătate de an. Are un nepot de vreo 4 ani cu probleme respiratorii. Şi cum mie mi se rupe sufletul de lighioane şi de copii…
Când s-a înfiinţat la uşă bocind în şapte batiste şi-o poală, m-am speriat, am crezut, mai întâi, că a păţit ceva mama bietului copil. Că era să încheie socotelile cu viaţa în câteva rânduri, câte am aflat eu, că n-or fi spus ele chiar tot.
Am luat-o de braţ şi am îmbrâncit-o uşor, aşa cum era de molatecă, pe fotoliul din sufragerie, apoi, i-am sugerat să-mi spună ce se întâmplă. Aşa am aflat, după ce am aşezat-o, într-un târziu, şi la masă, după ce a îngurgitat două linguriţe de dulceaţă de cireşe negre cu un pahar de apă, după ce am golit tot platoul de fructe într-o pungă de plastic pe care am pus-o alături, să nu o uite la plecare. Când i-am întins şi teancul de bani, între noi două s-a interpus tăcerea. Aşa avea să se întâmple pentru multă vreme. Chiar dacă, răstimp, ne vom mai fi întâlnit de nenumărate ori. Constat că ea are un handicap. După ce îi sari în ajutor, nu te mai cunoaşte. Dimpotrivă, îţi auzi tot felul de vorbe. De când sunt nu am pomenit specimen, dar, cum spuneam, nu rezist unui plânset de copil. De aceea.
Ne plimbăm, agale, şi toamna se ţine după noi, curioasă. Printre atâtea vorbe, pe care ni le împărtăşim, bătrâna şi eu, o simt revoltată. Îşi vântură frunzele şi suflă îmbufnată de parcă ceva nu-i convine. Ne bate pe umeri, aproape insistent. O fi vrând să ne zică ceva. Noi o ignorăm, de parcă am lua-o peste picior.
Ne aşezăm pe o bancă, toamna între noi. Nu mai contează însemnele de pe copertina galbenă. Acolo, întreaga lume este cât o bisericuţă. Ne tragem sufletul, fiecare în felul ei. Deşi aproape suflet în suflet, cine ştie câte universuri de gânduri ne despart?! Un stol de vrăbii se joacă prin arţari. Deodată, o zbugheşte, de parcă ar fi simţit un vânător dibaci. Nu este decât motanul la pândă. Suficient ca să tulbure o atmosferă plăcută. Ne regăsim şi, cu priviri aprobative, ne continuăm discuţia, eu mai mult ascultând-o, nedumerită, indignată, furiosă, răspunzând selectiv, exclamând, gesticulând în funcţie de reacţie, aprobând, dezaprobând…
Copilul avea probleme, răcea mereu, trebuia să meargă de urgenţă la medic pentru investigaţii, deşi, din câte ştiam eu, mai fusese cu el de câteva ori la pediatru, apoi, la orelist, la alergolog, în sfârşit, am încercat să-i dau câteva repere din ce mai cunoşteam şi eu. S-a lamentat întruna, aşa încât, cum îţi spuneam, până la urmă, i-am dat cam toţi banii pe care îi aveam în casă, cu excepţia câtorva hârtii, nesemnificative, care să-mi asigure pâinea cea de toate zilele, până peste aproape o lună când aveam să intru în posesia următoarei pensii. Nu mi-a trebuit mult să mă gândesc. Aveam făină în casă, nişte legume, fructe şi ceva carne în congelator. Eh, şi-aşa îmi propusesem un pic de regim, o cură de slăbire nu mi-ar fi stricat. Iată, deci, un gest de întrajutorare devenit un motiv bun de a-mi vedea de propria sănătate. Şi râde sec, privind spre norii care trec nestingheriţi spre nicăieri, ca şi noi care încotro ne îndreptăm, poate spune cineva?! Şi chiar îmi face semn, lovindu-mă uşor.
Nicolas, fiindcă aşa îl cheamă, este un copil ager, dintr-o mamă frumoasă, dar atât, şi un tată cu alură de atlet, dar atât. Dacă l-ai vedea, dacă l-ai asculta, ai înţelege cât e de inteligent… (aici mai că-mi vine să-i spun că toţi copiii din ziua de azi sunt isteţi, dar aş mâhni-o, este prea entuziasmată când îmi vorbeşte despre el, aşa că nu am de gând să-i stric plăcerea). De ce este bolnăvicios doar mama natură poate şti. Eu cred că exagerează cu el. Cum se murdăreşte un pic, îl şi schimbă de haine. Nu are voie acolo, nu are voie dincolo, să nu pună mâna pe vreun animal, să nu se joace în nisip, nici la fântâna arteziană nu se poate fiindcă se udă, cu ceilalţi copii nu prea se joacă fiindcă s-ar putea să fie răciţi sau dacă au cine ştie ce boli?!… Dar, un copil ce trebuie să facă, atunci?! Să-l închidem într-un glob de sticlă?! Să privim la el ca la un desen animat?! Este ca şi când i-am îngrădi de pe acum viaţa într-un ţarc vid, ca şi când i-am interzice zborul, neputând vreodată să se desprindă, ca şi când i-am anchiloza simţurile… Şi-apoi, mai e ceva, tot timpul aleargă cu mâncarea după el. Ca să înghită o linguriţă de ciorbă, dau un exemplu, trebuie să facă diverse ghiduşii, ca la circ.
Tatăl a lucrat o vreme în construcţii. Câştiga bani frumuşei din moment ce şi-a luat o maşină ultimul trăsnet. Ce nu am înţeles eu este de ce nu şi-a luat o casă?! De ce s-au înghesuit bunic, bunică, fiică, ginere, nepot, o altă fiică, un alt ginere în doar două camere, la parter?!
Părinţii au făcut ce au făcut că s-au despărţit şi Nicolas a rămas în grija bunicii, vecina mea, şi ea fără bărbat. Mama lui este plecată la muncă, în Italia. Cine altcineva să mai întreţină casa?! Le trimite de acolo bani, alimente şi celelalte. Şi din câte am priceput eu, bani ar fi destui ca să poată creşte şi îngriji de nepot, dar am cam văzut cum îi risipeşte pe toate prostioarele… ca să aibă copilul. Că merită! Ei, din câte ştiu eu, nimeni nu se naşte cu merite. Dar, obsesiile unora sunt ca aureolele…
Eu, o pensionară care a muncit la combinatul chimic ani de zile şi uite-mă întreagă, sănătoasă şi încă dornică de viaţă. Dar nu mai pot, crede-mă, nu mai pot să o ascult cu toate problemele ei. Le am eu pe-ale mele. Multe. Şi un oftat greu sparge tăcerea care se aşternuse preţ de câteva minute. Fiindcă nici nu mai ştiam cum să reacţionez: să o compătimesc, să o cert…
Ştii, bătrâneţea e urâtă. Toţi te ocolesc. Nimeni nu mai are nevoie de tine, doar de banii tăi. Atât. Se întreabă cineva dacă nu cumva tocmai bătrânimea are nevoie de ajutor, nu invers?!
O ascult pe femeia aceasta a cărei vârstă doar de aspectul fizic este trădată, sufletul fiind îmbibat de tinereţe, şi mă minunez cum poate un om ca ea, singur, cu o pensie mizeră să-i ajute pe cei în care ar trebui să-şi pună speranţe. Viitorimea…
Mă întorc în apartamentul meu. Cu toate aceste întrebări împăturite ca pe nişte avioane de hârtie pe care vreau să le trimit în spaţiu. Poate vor ateriza pe acele piste pe care trebuie…

(25 oct. 2011)