aer de reculegere

eu nu mă duc la biserică
gândul meu se duce
travesti
cu o basma grea
cum purta bunica broboada
îngerul meu se duce
şi se aşază într-un colţ
ca un cerşetor de suflet de bunătate de libertare
de tot ce sufăr
ceva din mine
atins de prea mulţi oameni
de mâinile lor negre ca huila
de privirea lor strâmbă încât
nu ştiu să se fi descoperit ustensila de îndreptare

eu nu mă duc la biserică
o femeie din mine
iese ca dintr-o casă de ţară mică şi văruită
cu o fereastră ştearsă cu dosul palmei cât un ochi de bufniţă
împresurată de flori cu polen amar
merge aplecat
pe o potecă pe care încape doar pasul subţire
firul subţire o mângâie pe glezne
dar ea se tot duce
nu se întoarce nici nu vrea să mă ştie
şi simt acel gol
mă tot uit după ea de parcă nu recunosc durerea din păcat

eu nu mă duc la biserică
cineva o zideşte din lemn de brad
aşa cât pentru
o ciocănitoare curăţă
trupul meu e loc de odihnă
şi pace

Ottilia Ardeleanu

(30 oct. 2014)