banca mea de iubire

la cine te gândeşti când te dezbraci de lumea de-afară
de mirosul ei greţos de aerul îmbâcsit pentru care
plătești cu iubirea pe care ai împărţit-o foaie cu foaie
să poți trăi până la sfârşit fără să apelezi

la trupul tău voi veni să fac un împrumut
de dragoste pe termen lung
voi completa spaţiul dintre noi un formular avantajos
nu-mi va fi greu s-acopăr dobânda la cursul zilei

cel mai bine-ar fi să fac un depozit în inima ta
când am nevoie să-mi alimentez cardul
pentru pofta de viaţă

să nu amân toamna este o clădire fumurie
cu multe ghişee pentru operaţiuni eficiente

tastez codul pin

Ottilia Ardeleanu

(15 nov. 2013)

uneori stând pe vechea bancă de Ottilia Ardeleanu

am impresia că sunt închisă într-o cabină telefonică de sticlă fumurie prin care văd orice, însă, nimeni nu sesizează că mă aflu înăuntru. mă sun şi vorbesc mie însămi. îmi pun tot felul de întrebări la care ezit să răspund ori, dimpotrivă, mă enervez, gesticulez cu mâini de manifestant, ridic tonul de parcă aş vrea să spun ceva unei mulţimi care cuprinde globul, îmi şterg sudoarea dinspre o tâmplă spre cealaltă cu batista colorată ca un steag, sângele mi se urcă la cap în timp ce urmăresc oamenii cum trec apatici, şterşi până la dispariţie. unii par ei înşişi nişte cabine înţepenite, fiare cu ochi de sticlă prin care transpare, densă, răceala. înăuntrul lor, singurătatea se ascultă ca europa liberă, se aude bâzâizul unui post de radio pe frecvenţe înalte, multe voci spun ceva nelămurit, se amestecă, se suprapun, se estompează unele pe celelalte, se gâtuiesc, se pierd, revin, se ciocnesc, se sparg în timpane şi tot aşa, numai că, în afară, nu se aude absolut nimic. şi trecătorii, alţii, privesc în gol, ca şi cum nu am exista. cel puţin mă consolez cu gândul că, oricum, nimeni nu ar înţelege nimic.
câteodată, mă surprind tăcând, atât de mult încât aud toate nemulţumirile lăuntrice. cum se mai revoltă, cum îşi strigă, cum se iau la harţă. o adevărată răzmeriţă se dezlănţuie în mine şi mă pomenesc cu geamurile sparte, cu telefonul smuls din perete şi, pe firele terfelite, un ultim impuls metalic ruginit alo alo e cineva acolo?
octombrie.

(21 oct. 2011)

exod de Ottilia Ardeleanu

ce am înţeles eu este că am dumnezeu dar
chiar Dumnezeu are un dumnezeu nu e de capul lui
într-un univers pe care îl parcelează unul
şi altul se urcă în prima rachetă şi valea
pe lună nici măcar nu sunt şefi
inutil să adaug că nu ai de muncă implicit
nimeni nu te dă afară
în banca lor sunt câteva blocuri de oameni
necunoscuţi poate din cauza bărbilor
până la intrarea în biserică unde este mereu coadă
lumea se aşază ca mai înainte acolo încă mai sunt
oameni de parcă s-ar da ceva mă tem că
la un moment dat nu va mai fi nimeni
în oraş

(29 august 2011)