un fel de comunicaţie fără prea mare tehnologie

azi m-am pornit ca arhanghelul
pe strada mea ca pe un culoar de spital
rezervă lângă rezervă
oameni
arătându-se mai puţin
oameni cu două feţe

la brutărie câţiva nou-născuţi arşi
de vii nemonitorizaţi
salvarea numai una
defectă

în şcoală directoarea la zid pusă
pe note cu şi fără tonalităţi înalte
părinţi numindu-se autoritar
gardianul numai unul
sechestrat

măruntaie de ţânc
alături un animal gras şi
zeci de lozinci îl jupoaie de viu
se caută amatori

la noi plouă roşcat
cu pete de suflet
vândut la sânge

m-am dus până unde mi s-a înfundat
viaţa plină de gropi trece
pe la noi nişte vameşi
plictisiţi o sortăm
şi-o lăsăm în departe pe bandă
rulantă

oricât aş da
din aripi nu pot fâlfâi
veşti bune

Ottilia Ardeleanu

(22 nov. 2013)

la început cuvântul a fost pentru tine

are un aer smerit de sonetist
cum îşi ţine mâinile ca pentru a implora
arta cu aripi de metal se înalţă dintre degete
lungi de parcă ar fi anume făcute să cânte la cuvinte albe
notele grave reies de foarte aproape de oameni

şi nu pare deloc singur aşa rugându-se pentru cei
săraci cu duhul nu ne vedem de numele lui
ca o înclinaţie de viaţă trăită nu avută

dincolo cerul o carte care se deschide întâia
zi de creaţie

stă cumva cu mâinile
ca dumnezeu
să-şi facă aripi din ele

Ottilia Ardeleanu

(6 martie 2013)

and… for me this:
“I loved words. I love to sing them and speak them and even now, I must admit, I have fallen into the joy of writing them.” – Anne Rice

simt că trebuie să arunc poemul cu mine într-o apă de Ottilia Ardeleanu


imaginile îmi par mişcate
casele îşi pierd acoperişurile
păsările se dezbracă de penaj
oamenii se destramă în gânduri
poezia se moleşeşte ca o ciocolată cu lapte

aş deschide lumea să intre aer
dar mişcările au fost blocate cu dinţii soarelui
şi singurul lucru care mi-a mai rămas
este să ascult concertul de bach
din aripile unei muşte

cât aş da să opresc norul acela în jupon
să-i ard una în figură iar el
să se răzbune

(16 iulie 2011)