acest alb din cămaşa lui


în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să ţip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng şi tot ce ţine
de acoperiş s-ar prăvăli peste ce-am înţeles a fi viaţă
mă visează de stau aşa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul

Ottilia Ardeleanu

acest alb din cămaşa lui

în lumină de bumbac mă dezmeticesc
dar nu ştiu mă visează dumnezeu
lipită de pieptul lui liniştea ca o ţesătură
moale mă strânge acum şi colţurile casei
sunt steaua sub care m-am născut

ca o cârtiţă care s-a înfundat în prea multă lumină
sunt şi dacă mi-aş găsi braţele de unde să încep
când viaţa aici se termină în strai pur înveliş de
păcate pe care le port în mine ca în buzunare
largi umplute de materialul râvnit

de ce să ţip sunetele m-ar îngropa în neauzul lor
fisură ar înainta în peretele meu stâng şi tot ce ţine
de acoperiş s-ar prăvăli peste ce-am înţeles a fi viaţă
mă visează de stau aşa cuminte în el
temătoare să nu-i stric somnul

Ottilia Ardeleanu

(18 feb. 2012)

oamenii din care faci parte de Ottilia Ardeleanu


Te uită! Din clipa în care nu le mai arăţi că exişti. Oricât de multe lucruri ai fi făcut. Pentru ei. Chiar dacă ai lăsat să împrumute cuvinte, gesturi, mimică. Un pic şi telefonul, apartamentul sau sufletul…
Te-ai lepădat de tine şi ai păşit în ei. Curat. Şi definitiv. Într-un spaţiu nou pentru tine, cel care trebuie să construieşti. Şi într-un timp care abia începe. Tot pentru tine.
Ai pus temelia. Încredere. Cărămidă după cărămidă până la acoperişul cu poartă spre cer. Pentru visuri care nu mai încap în niciunul. Zidirea înţelegerii se face cu scrupulozitate. Ingredientele sunt scumpe. E nevoie de sacrificiu. Leoaica din piept. Sare dintr-odată când e vorba de miros de oameni. Cu riscul primirii loviturii oricărei săgeţi. Pentru sângele acela iute, rece şi nepotolit… Viaţa clocoteşte. Atât de repede încât, aproape că se evaporă şi nu apuci să-i simţi gustul.
Mai trebuie aşezat şi pragul peste care nu poţi trece oricum, fiindcă aici se despart ori se împreună lumile. Aici începe ori se termină realitatea interioară. Tu şi ceilalţi…
Când ai trecut pragul unui om se cheamă că ai pătruns între pereţii unei taine. Ai luat o piatră în gură… Ai adus lumină. Propria lumină. Şi viaţa a renăscut. Încă o dată. Iar tu te-ai bucurat.
Însă nu te opreşti aici, laşi semn şi mergi mai departe, mai treci un om şi încă unul… Mai trăieşti o viaţă şi încă una… Mai înalţi un vis şi încă unul…
Apoi, vine o vreme când simţi că trebuie să te aşezi pe propriul pământ, cât mai e reavăn. Să-ţi ridici propria construcţie. Să te recompui. Să te înalţi deasupra ta până nu ai obosit. Şi atunci, tai toate legăturile cu lumile create, ca pe nişte cordoane ombilicale.
Te vei fi aşteptând să auzi vreun scâncet?! Să te cheme cineva pe nume?! Să-ţi treacă pragul, ritualic?!…
Oamenii nu sunt teofanii!

(11 iulie 2011)