Cu atât mai mult mă bucur cu cât, vii cu amintirile tale nemuritoare, un semn de omagiu adus poetului naţional, Adrian Păunescu.
Dumnezeu să-l odihnească!
Îţi mulţumesc.
Şi te aştept cu versurile tale deosebite.
,,Zăpezile postume,, au început să cadă
Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
Cum la nevreme iarna în vară azi începe
La fel plecarea ta, eu nu o pot pricepe.
În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire
Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
Suişul vieţii tale, mereu pe metereze.
Sărac şi fără vlagă, mă laşi acum o pradă
Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
,,Biet lampagiu,, se duse într-o audienţă
La însusi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă.
(pentru poporul său.)
Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte
Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte!
Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat
Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat!
Bună Ziua ! ~ Doamnei Ioana Voicila Dobre !
~
Vă mulţumesc pentru această din Suflet ADRESARE către POET, către Popor !
~
Voi încerca să aduc în acest spaţiu elevat, o modestă “compoziţie personală”.
DoarATAT, deocamdată ….
~
Cornelius,
aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara
îmi iubeam singurătatea
ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă…
oricum m-aş gândi oamenii au dreptate
sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine…
uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama
MOARTEA, UN FLUTURE ALB
(moartea este tot ceea ce nu suntem noi, -sorin cerin)
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea…
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi…
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus…
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat…
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui…
de dincolo pătrundea mult frig…
“mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există”,( Sorin Cerin)
astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor
asta dovedeşte respect
îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei…
şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine
sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare
m-am născut în ziua în care
albul din cireşi plesnea de culoare
mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte
calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război
aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră
şi va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând
să se întâlnească cu mama
aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună…
sunt singur
ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig
ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut…
Doar oamenii buni mor în decembrie
(doamne cum să explic ceva ce rămâne fără sens… )
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
copilul din mine nu înţelegea de ce
toţi oamenii îmbrăcaţi în negru şoşoteau şi
de ce atâta relaţie între noi şi vecini
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
aşa am ajuns să iubesc mai mult şi să înţeleg
că e singurul drum pe care păşesc cu frică
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
Am împodobit orele cu câteva litere luate la întâmplare
şi, dorind să le creez un alt destin, le-am aşezat pe altarul
făcut din secundele în care am fost numai eu.
De la distanţă, totul părea perfect,
icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe mă privea prietenos
de sub noianul de flori adus in fugă.
Nu găseam literele “G” şi “L”, probabil le rătăciserăm
printre secundele aplecate spre răsărit
ori le-am lăsat sub petalele de crizanteme, in prag de toamnă,
de frica lacrimei reci ce se anunţaseră de mult.
Răbdătoare, am destrămat altarul, sub privirea înlăcrimată a Maicii,
punând la dreapta literele de la inceputul alfabetului
şi la strânga pe cele de la sfârşit,
în timp ce lumina vitralului cernea rugăciuni.
Florile şi-au dezvelit inima plină de consoane, şi, fără măcar să le ating,
au inceput să se micşoreze până ce au devenit punct,
un punct imens ce făcea ocolul Universului dinspre apus spre răsărit,
rugăciunea abia se auzea in altarul vieţii ţesut din petale.
Doamne, lipseau vocalele!
Alergau spre prăpastia din care nu voi mai putea ieşi
şi unde e veşnic lumină divină, nicio umbră de regret
nu va păli orele sfinţite cu mir la ceas de taină.
Litera “G” a adormit pe golul sufletului, tăcut, resemnat, ca o stea ce dă să cadă,
“L” – lacrimă de argint, a prins aripi şi, bucuroasă că poate privi dincolo de mine,
a adunat stelele într-un colţ al cerului pe care scria “FERICIRE”.
November 7, 2010 at 3:26 pm
http://www.youtube.com/v/zmyOVHl8-hk?fs=1&hl=ro_RO
cu simţurile descătuşate
spre cer suie
copacul din mine
cineva dă să-l scrijelească
se-ntunecă în jur
agăţat de o lumină
vreau să rostesc: viaţă
cuvintele ard
şi flacăra mută
se stinge în semn de iertare
…şi iată-mă alunecând adânc
în liniştea lucrurilor
***
Adriane, sunt versurile de suflet dăruite, la Felix, în vara lui 1978, vara în care ai plâns…
*tinere, sunt doar o iluzie pe pământ*, aşa mi-ai spus.
să ai linişte acolo unde eşti şi să veghezi mereu asupra cuvântului!
November 7, 2010 at 4:40 pm
Teo, fii binevenit, aici!
Cu atât mai mult mă bucur cu cât, vii cu amintirile tale nemuritoare, un semn de omagiu adus poetului naţional, Adrian Păunescu.
Dumnezeu să-l odihnească!
Îţi mulţumesc.
Şi te aştept cu versurile tale deosebite.
November 10, 2010 at 2:34 pm
Poetului la moartea sa
,,Zăpezile postume,, au început să cadă
Şi lumea, adevărul a început să-l vadă
Cum la nevreme iarna în vară azi începe
La fel plecarea ta, eu nu o pot pricepe.
În vine îmi îngheaţă cuvântul de iubire
Cum te-am iubit în viaţă, poete, în neştire!
Cum m-am rugat la stele mereu să lumineze
Suişul vieţii tale, mereu pe metereze.
Sărac şi fără vlagă, mă laşi acum o pradă
Să duc lămpaşul tău în lumea de paradă.
,,Biet lampagiu,, se duse într-o audienţă
La însusi Dumnezeu, să ceară-acum clemenţă.
(pentru poporul său.)
Să stăm în rugăciune şi să luăm aminte
Că viaţa-i trecătoare şi trece prin morminte!
Să nu uiţi niciodată, popor înstrăinat
Cum, către Dumnezeu, poetul te-a-nălţat!
Ioana Voicilă Dobre
December 18, 2010 at 6:23 pm
Bună Ziua ! ~ Doamnei Ioana Voicila Dobre !
~
Vă mulţumesc pentru această din Suflet ADRESARE către POET, către Popor !
~
Voi încerca să aduc în acest spaţiu elevat, o modestă “compoziţie personală”.
DoarATAT, deocamdată ….
~
Cornelius,
Dumnezeu să-l Odihnească în PACE !
November 10, 2010 at 4:07 pm
Ioana, bănuiesc că vrei să participi la concurs. te rog, repostează la ETAPA I!
January 9, 2011 at 4:59 pm
o singură dorinţă
aveam o încredere oarbă în oameni şi
iubeam florile pisicile şi câinii
iubeam zborul şi ferestrele
deschise larg
o iubeam pe mama
îl iubeam şi pe Dumnezeu
dimineaţa la amiază şi seara
îmi iubeam singurătatea
ştiu c-am păcătuit
în fiecare zi
mai trăgeam un blestem după mine
şi-mi descompuneam ura în jurăminţi
ba uneori mă răsteam la Dumnezeu
chiar şi atunci când mama
îşi alunga frica iubindu-mă…
oricum m-aş gândi oamenii au dreptate
sunt bestial şi arogant nu ţin cont de nimic
uit şi ultimul detaliu dar am senzaţia
că viaţa începe din mine…
uneori nu înţeleg multe lucruri
înnoptez în umbră
şi totuşi
îmi doresc să redevin copil
doar atât cât
să mă pot ridica în picioare
şi să o strig pe mama
January 9, 2011 at 5:07 pm
MOARTEA, UN FLUTURE ALB
(moartea este tot ceea ce nu suntem noi, -sorin cerin)
vine din umbră şi muşcă
din marginea urmelor
aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
dimineaţa
mult prea dimineaţă
prin care oamenii trec
urcă şi coboară
ca într-un autobuz
de transport local
ajuns la capăt de linie
de fapt fiecare
are propria linişte
a lui tata arăta ca un cadavru
nu că aş fi vrut să vorbesc urât despre tata
dar motivul cuvântului meu era disperarea…
acum îmi dau seama cum arăta
la ora în care liniştea lui
ca o cremă hidratantă
se întindea înspre ochi…
pielea îi mirosea a fum
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze
dăruit doar seara la culcare
părea trist şi nu vorbea
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
eu o să arunc o privire
în spatele ferestrei să văd
dacă mai plouă că tare
e-nfundat înspre apus…
şi-am adormit
dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea
poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult
m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat…
undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb
lăsând o dâră
un fel de drum
pe care
oamenii plecau…
îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină
abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui…
de dincolo pătrundea mult frig…
“mă afund în nesfîrşirea morţii
de dinainte de naştere, şi vreau
să întreb Neînţelesul
de ce ne-am născut?
şi dacă murim uitînd totul înseamnă
că nici viaţa aceasta nu există”,( Sorin Cerin)
January 9, 2011 at 5:11 pm
RAPORT ÎNTRE DOUĂ LUCRURI
astăzi voi fi un cetăţean model
o să mă spăl pe dinţi
îmi savurez cafeaua din ceaşca roşie
aşezată mereu lângă veioza de pe
noptiera de la capătul patului
verific gazul
lumina şi
uşa de la intrare
aşez cheia sub preş apoi
o să am grijă să dau prioritate
la urcare în autobus
femeilor
asta dovedeşte respect
îmi impun un salut sobru şi
privesc mimica colegilor de birou
abia apoi trec şi la celelalte
nevoi ale zilei…
şi dacă mai am timp
voi deschide fereastra şi voi privi
de o parte şi de alta ca şi cum
rânduielile lumii ar depinde de mine
sau poate o să mă pitesc tăcut
în pântecul zilei
vieţuind
ca albul în culoare
oricum îmi voi păstra chipul
January 9, 2011 at 5:17 pm
Teo, mulţumesc pentru cele trei frumoase postări. în timp, le voi aduce pe pagina principală.
January 26, 2011 at 8:09 pm
LOCUL DIN CARE NU FUG NICIODATĂ, COPILĂRIA
m-am născut în ziua în care
albul din cireşi plesnea de culoare
mama se pregătea să învelească sarmale
în foi de varză acră
(ultima fiertură dinainte de paşte)
câteva gânduri mocneau printre cuvinte
calul vecinului era dus la plug
înspre hatul lui Mitru din deal
oricum nu avea cine să-l înhame la căruţă
tata plecase la muncă
îl năcăjea plecarea la patru fix
dimineaţa pe jos cinci kilometri
uita de mama şi de burta ei ţuguiată
ca o pâine scoasă din cuptorul
de după casă făcut de străbunicul
înainte de război
aşa m-a născut mama neajutorată
fără doctor într-un ştergar alb
din cânepa primită de la bunica
şi m-am simţit bine până
am rămas singur
mama s-a dus
să adune câteva ierburi
să le aşeze în mănunchi
sub grindă să poarte de
belşug şi de noroc
nu mai are cum să ajungă la cină
de va veni târziu cu puţin întuneric
îmi va pune mâna în poală
şi-mi va îngriji somnul
până dimineaţă când liniştea
spartă
de întâiul cântat al cocoşului
îi va reconstitui chipul
o lumină va ţâşni
din răsăritul târziu
separându-i trupul
de umbră
şi va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus şi el
într-o dimineaţă pe la patru
cu merindea sub braţ
şi o fotografie
învelită într-un ziar
şi nu s-a mai întors
o fi vrând
să se întâlnească cu mama
aş fi vrut să-i spun că am mai crescut
şi că-i seamăn mult că o duc bine şi că
o aştept seara la capătul uliţei
şi privesc spre sat până când
văd cerul aplecându-se
să sărute pământul
de noapte bună…
sunt singur
ştergarul alb
în care mi-am uitat copilăria
(singurul suvenir de la mama)
îl port la piept
uneori mă prefac
că o văd
ţinându-mi capul pe genunchi
cu firul tors din lacrimi
coase cerul de marginile pământului
ca să nu-mi fie frig
ca un fluture agăţat de noapte
o să colorez cu privirea cele
două imagini între care mă caut…
January 26, 2011 at 9:03 pm
Doar oamenii buni mor în decembrie
(doamne cum să explic ceva ce rămâne fără sens… )
tata a murit într-o noapte de joi spre vineri
aerul greu amplifica teama
sub cerul atât de rece şi negru
se prăvălea ca un bulgăre lumina
adâncind disperarea
undeva s-a produs o greşeală
copilul din mine nu înţelegea de ce
toţi oamenii îmbrăcaţi în negru şoşoteau şi
de ce atâta relaţie între noi şi vecini
mama avea ochii sticlaţi şi
mirosea a pâine proaspătă
mă ţinea strâns cât mai aproape de piept
să mai fim împreună doar pentru o vreme
dincolo de toate acestea
chiar şi Dumnezeu clipea îngăduitor
poate sunt vinovat în ideea că
n-am ştiut să aprind o lumânare pentru tata
dar exista riscul să nu pot să-l mai strig
ca atunci când îmi doream să fiu bărbat
şi îi imitam toate mişcările
însă am învăţat cu timpul
că acel ritual
e jumătatea care rămâne aici
aşa am ajuns să iubesc mai mult şi să înţeleg
că e singurul drum pe care păşesc cu frică
mi-e teamă acum
respiraţia îmi abureşte vederea
bântui printre imagini
undeva la margine cade o stea
îmi aduce aminte de copilărie
de serile târzii în care număram
stelele în cădere şi inima îmi bătea
ca aripa unui fluture
nici nu ştiu dacă totul e adevăr sau minciună
dar ştiu că dincolo de clipa aceasta
mă aşteaptă tata
şi e decembrie
am glezne de sticlă realitatea
muşcă din mine sufăr dar nu spun nimic
nici nu vorbesc despre tata
e decembrie
şi oricum anotimpurile se repetă
January 26, 2011 at 10:51 pm
Teo, mulţumesc pentru postări. Pe una dintre ele o voi aduce în faţă, pe pagina principală.
October 22, 2012 at 10:05 am
Gol sufletesc
Am împodobit orele cu câteva litere luate la întâmplare
şi, dorind să le creez un alt destin, le-am aşezat pe altarul
făcut din secundele în care am fost numai eu.
De la distanţă, totul părea perfect,
icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe mă privea prietenos
de sub noianul de flori adus in fugă.
Nu găseam literele “G” şi “L”, probabil le rătăciserăm
printre secundele aplecate spre răsărit
ori le-am lăsat sub petalele de crizanteme, in prag de toamnă,
de frica lacrimei reci ce se anunţaseră de mult.
Răbdătoare, am destrămat altarul, sub privirea înlăcrimată a Maicii,
punând la dreapta literele de la inceputul alfabetului
şi la strânga pe cele de la sfârşit,
în timp ce lumina vitralului cernea rugăciuni.
Florile şi-au dezvelit inima plină de consoane, şi, fără măcar să le ating,
au inceput să se micşoreze până ce au devenit punct,
un punct imens ce făcea ocolul Universului dinspre apus spre răsărit,
rugăciunea abia se auzea in altarul vieţii ţesut din petale.
Doamne, lipseau vocalele!
Alergau spre prăpastia din care nu voi mai putea ieşi
şi unde e veşnic lumină divină, nicio umbră de regret
nu va păli orele sfinţite cu mir la ceas de taină.
Litera “G” a adormit pe golul sufletului, tăcut, resemnat, ca o stea ce dă să cadă,
“L” – lacrimă de argint, a prins aripi şi, bucuroasă că poate privi dincolo de mine,
a adunat stelele într-un colţ al cerului pe care scria “FERICIRE”.
October 22, 2012 at 3:26 pm
Lucreţia, mulţumesc pentru postare.