Grijania mea de toate zilele

Făceam poezie împreună. El culegea metafore, eu le puneam într-un coş de nuiele şi plecam. Vântul ne punea piedică pe la picioare, noi îl călcam, pui de şarpe, nu ne temeam de vremea ieşită de prin văgăuni; pironeam degetele în palma lui, ştia că o să moară. De plăcere. Îl ajutam să-şi ducă lumea creată; din când în când, ne opream să citim câmpul, cerul şi tot ce ne înconjura. Îmi plăcea să-l conturez între mâinile mele. Aveam mereu pregătit un bloc de desen şi creioane. Cum stătea aşa, într-o lumină desăvârşită, de fiecare dată, pe hârtia albă, căpăta o alură de hristos. Ochii lui trădau suferinţa. Vedeam prin ei lumea de aproape, ca printr-o evanghelie… Îi ştergeam chipul şi rămânea imprimat pe sufletul meu; dacă doriţi să-l ştiţi, despăturiţi-l şi aruncaţi o privire!…
Cât ai zice dor, ajungeam în vise cât grâul de verzi. Era locul în care el stăpânea totul. Il lăsam, că era bărbat.
Imi aşezam bărbia pe pieptul lui. Printre firele mustind de viaţă, poveştile pe care mi le şoptea la ureche, erau de aur. Părea că totul e de aur, până şi clipa pe care o trăiam. Dar nu era bine să prefaci orice în aur, nu sunete, nu sentimente, nu timp, nu…
Povestea mai bine decât şeherezada. Mă făcea înger şi nu eram. Păcătuiam cu iubire. Mă făcea femeie şi nu eram. Trădătoare frăgezime! Mă iubea aşa cum numeşti o desfătare. Cuvintele lui mă atingeau molatec. Mă simţeam poezie sub degetele lui. Mă făcea zeie şi nu eram. Aveam doar o frumuseţe care din interior se ivea, într-un fel anume.
Nimic nu mai era al meu. Uitasem să dorm, uitasem să mănânc, uitasem să scriu. Uitasem să mă bucur pentru mine. Mă bucuram numai pentru el. Grijania mea de fiecare zi.
Schiţa din perete este tot el. Noaptea, nu pun capul pe pernă fără să-l rog. El este locul de unde îmi iau iertările, în care îmi pun destăinuirile. Şi totdeauna, fruntea aceea zdrelită de gânduri, putere se face pentru mine. Nu-l cheamă în vreun fel.
Eu îl numesc poet!

Ottilia Ardeleanu

(5 ian. 2013)

12. 12. 2012

Sunt foarte puternică. Da, da. Nu glumesc. De când aveam trei ani. Aveam o săpăligă cu care mă jucam. Şi era cam scorţos pămânul pe vremea aceea. Când mă săturam de ea, o rezemam lângă cele mari. La odihnă. Mai aveam o stropitoare. Mă împrietenisem cu ea. Eu cântam de-ale urşilor prin pădure. Ea stropea florile. Cu mâna mea. Nu era ca vulpea. Nici ca dihorul care ne lua hrana de la gură. Odată, am găsit un pui cu piciorul frânt. Mi-am sfâşiat rochia de in pe care o îmbrăcasem pentru prima oară, ca să-i prind oasele sfârtecate. Pe mama a luat-o durerea de cap. Avea mereu migrene. Eu o priveam cu nişte ochi mari în care ar fi încăput şi lacrimile ei. După o vreme, bunicul s-a supărat că aveam viaţa aceea. A luat un cuţit cu plăsele mari. Sau aşa îl vedeam eu. Bunica ne-a făcut o ciorbă bine dreasă, cum numai ea ştia. Simt şi acum piciorul de găină cum umblă prin inima mea făcută grăunţă.
Erau zile când rămâneam de vatră. Frământam. Pâinea era rumenă şi avea o bunătate aşa, de copil. Chiar atunci veneau toţi din câmp, cu feţe arse de vânt. Tata îmi dădea o palmă scurtă peste obraz. Apoi mă lua pe genunchi. Preţ de un oftat.
Mai mult tăceau decât vorbeau. Şi se mai priveau, uneori, cumva, pe neînţelesul meu. Eu încercam să visez cum e să fie frumos în viaţa părinţilor mei. Dar oboseam repede. Atunci, veneau în goană câteva întrebări, iar eu, mai timidă, mă fâstâceam, aşa că, nu găseam răspunsuri. Nici în cartea de poveşti nu am desluşit mare lucru.
Visele mele erau de lut.
La două gospodării de noi, sute de cărămizi stăteau tolănite la soare. Să se coacă. În curând, le venea rândul la o casă nouă. Pentru vecinii noştri. Sub tencuială se găsesc semne de mâini. Şi ale mele. A fost prima şi ultima construcţie. Manuală. Cu oameni în loc de maşini.
Am plecat în lume. Pe treptele şcolii. Am ajuns la ultima, pe vremea aceea. Între timp s-au mai ridicat altele. Cu bani grei. Am lăsat câteva amintiri şi locuri în cimitir. Cenuşii. Pământul, pădurea, casa nu mai sunt. Le-au înstrăinat, rând pe rând. Fără nimic, i-aş putea numi supravieţuitori.
Singură. Prea departe. Şi foarte puternică. Îmi duc, precum melcul, casa în spinare. Şi nu e uşoară. Aparent, să ai unde locui e un fel de noroc. Intri şi faci ce vrei. Cel puţin, îţi dă impresia de siguranţă. Dincolo de cochilie, gelatinoasă, lumea se târăşte. Molcom. Şi fără să ştie încotro.
Iar tu faci de-ale tale. Poezie. Cine mai are timp să viseze este privilegiat de soartă. Pe vremuri, când gândeam, eram luaţi în colimator. Şi gândeam al naibii. Visele de pe atunci mi se trag. La început, o teamă, după un timp, naivitate, mai apoi, speranţă…
Car aceeaşi neîmplinire în fiecare zi. Oamenii, unii dintre ei, desigur, se întreabă cum o duc. Cu grijă, le-aş răspunde, dacă măcar ei nu ar fi foarte grăbiţi să treacă podeţul dincolo de curcubeu.
Dacă totul s-ar plăti în iubire, m-aţi recunoaşte de bogată. N-aş mai avea nelinişti. N-aş mai purta grijile pe dos. Mi-aş permite extravaganţă, lux. Inclusiv acela de a călători. Până la polul opus al sufletului. Nu m-aş speria să ajung în antarctica vreunui om. Nu mă feresc de sloiuri. Îmi pun o haină groasă peste conştiinţă.
Numai că s-a inventat hârtia. Cu valoare. Monopol sufletelor. O suferinţă din care scapă cine poate…
Chiar şi când se dă timpul înapoi, eu fac mereu pasul înainte. Sunt foarte puternică. O spun.
Să mă sugestionez.

Ottilia Ardeleanu

(11-12 dec. 2012)

de partea norilor hârşâie cineva anotimpul

când încep copiii şcoala încep ploile să cureţe aerul dintre oameni hârşâie fiecare cuvânt din găoacea lui cenuşiu iese la sfârşit un fluture colorat dar mai e până acolo natura are lacrimi pe chip răscoală tot ce toamna pierde la maturitate nu mai e în toate minţile fuge departe de casă lăsând uşa descuiată hoţii de curenţi nu iau nimic asupra lor doar se înghesuie prin cotloane întunecoase şi reci nu le mai place nici lor viaţa acolo îşi fac nevoile acolo dorm acolo mănâncă din fiecare emană mirosul rânced de om pe străzi purtat cu minciuna cu ziua cu sărăcia lunganul mării stă şi îşi numără inelele prin care trece câte-un spectru de nebunie vorbeşte cu păsări aşezate pe cer în veuri care înţeapă norii şi plouă rotund peste microorganisme înmormântează sub veşminte de la crucea roşie încoace orice mort îşi potoleşte setea cu paiul aproape că se luminează ca şi cum ai da o tentă de zugrăveală peste fumul care începe să iasă din coşuri pe furiş că ştie că trebuie să cotizeze şi este un pic cam în stres
dacă mă uit mai bine în afara mea doi bătrânei cu ceva ani peste toamnă se ţin de mână şi de-o umbrelă încoace se tot apropie târâind un fel de viaţă înaintează aşa cu mâinile pe piept ţinându-şi inimile în revere uite le zboară mirarea de amestecul alchimic din aer cu frunze hârtii gânduri şi printre altele tristeţi vâscoase care îi mână din spate ca pe nişte obiecte cu masa osoasă atrofiată tii uite cum le zboară tinereţea cu borurile umflate şi ei se tot uită după ea se pierde dincolo ca un zâmbet nesocotit
dacă-i întorci pe dos ei sunt aproape copii şi cu primele vise de toamnă-n ghiozdane se duc la şcoală…

Ottilia Ardeleanu

(30 octombrie 2012)

în stare să ne vândă diavolului


Ne-a luat mai întâi mama. A târcolit-o pe când eram la şcoală. Noi o ştiam bine, iar ea nu putea, nu avea cum să ne spună cum era, că nu era de spus. Era ca o suferinţă pe care nu o vezi când creşte. Te trezeşti cu ea cât casa, dai să o smulgi dar, ea are rădăcinile lungi, atât de bine înfipte încât te doboară. Mai tai tu cu nişte foarfeci ascuţite. Mai tai azi, mai tai mâine şi ea, tot mai deasă şi mai crudă, năpădeşte. Se tocesc şi foarfecele şi răbdarea şi puterea.
Iar ea, cuprinsă de aceste bălării de viaţă, tăcea şi tăcerea ei devenise o altă lume în care nu intra nimeni. Nici pe mine nu voia să mă primească; de câte ori nu am încercat să mă strecor prin desiş! Greu. Nu vedeam nici cer, nici pământ.
Pe când noaptea avea o culoare neinventată de pictori şi printre crengile ei reumatice clipeau două stele pereche-rătăcită, se făcea că văd o joimăriţă prin fereastră. Că aud acea tăcere la uşa fiinţei sale. Încetinel, cum ţi-ar crăpa timpanele. Am ciocănit abia atingând buricele şi am lipit urechea. Se auzea ceva, cumva ca o inimă înceată. Am încercat clanţa, dar se încuiase pe dinlăuntru. Credea că nu o simt. Însă, aerul ei făcea rotocoale de tristeţe până la mine. Ajungeau prin fisuri neştiute cercuri dense şi mari, ca nişte aure nerisipite. Plecam cu toate acele inele pe degete prelungite de umbre şi ele se destrămau în aerul nedumeririi mele. Numele ei aburos pierea şi el ori ochii mi se împăienjenau, nu-mi mai aduc aminte bine. Deodată, mă striga o singurătate: hai să vorbim! Şi coboram pălimarul. Alunecam iute, ieşeam din radiaţia sufletului ei care mă făcea mereu să tremur şi de la care am şi acum arsuri. Fugeam cât vedeam cu ochii. Singurătatea, după mine. Sărea într-un picior. Era copilandră rău. Am crescut împreună. Am trecut bacul, am luat la facultate printre primii. N-am avut nicio restanţă. Iar băieţilor li se cam scurgeau privirile. Dar noi… nedezlipite.
În pod aveam un cufăr plin de cărţi. Noaptea se sfârşea cucernic, printr-o lumânare de pomenire. Autorii nu muriseră. Jucau pe-o carte destinul lor, sub ochii mei cât ai acelei păsări. Singurul lor spectator, mimul trăirilor lor, în ciob de lună faţa mea transpusă se maturiza în clipa trăită. Singurătatea îmi mai dădea câte-un cot, cică prea mă exaltam. Dar vă spun cu mâna pe inimă: aşa eram eu, nu-mi trădam prietena de-o viaţă.
De fapt, o deplângeam pe ea, făptura fără de sine, cu sufletul şters din istorii. Pângărit. Exilată într-un fel de a fi care nu-i aparţinea. Îi întindeam o mângâiere, iar ea nu voia să o guste. Şi dorinţele mele făceau ca ielele…
Apoi ne-a luat grădina şi casa. A venit ca un potop, mânios şi hotărât să nu mai rămână nimic din urmele carului şi ale potcoavelor, ale tălpilor noastre bătătorite, ale agoniselilor, ale vremurilor ţinute în zidăria purtătoare de tainele cele mai vechi, din acest templu ţărănesc…
Acum vrea să ne ia şi pe noi. Cu toate eforturile de supravieţuire. Cu vecinii, cu politica, seceta, tsunamiurile dintre noi, cu şomajul, cu banii luaţi fie pe taxe, fie din salarii, fie din pensii, cu tot ce înseamnă bani, cu anotimpurile şi cele mai firave şi cele mai aprige, cu vai de mama noastră de viaţă, că stau şi mă întreb: unde le-o depozita pe toate astea, că eu n-am putut decât pe rând şi la intervale mari de timp, că niciodată nu mi-a plăcut aglomeraţia şi suceala şi dădăceala… Cu iubirile noastre ce-o fi făcând, cu oamenii de lângă noi?!…
Că, între timp, singurătatea murise şi am îngropat-o cu mare pompă, aşa cum merită ea, la marginea lumii, colo, pe drumul care duce spre nicăieri…
Şi i-auzi cum ne jupoaie de noi înşine ca pe nişte miei cu privirile umede şi scâncetul scăpat dintr-o smerenie.

Ottilia Ardeleanu

(25 oct. 2012)

Vremuieşte

Zănateca. A luat-o pe mirişte, pe drumul dinspre pădure, printre ciulini şi-a sfâşiat jupele de ţigancă focoasă în care se tot împleticeşte de când a intrat în sat, străină de gospodarii care îşi văd de treabă prin şoproane ori prin livezi şi vii. Cu lungi cozi împletite, lovindu-i-se de coapsele subţiratice, ca nişte funii în care atârnă, aurii, bănuţi cu puful încă neşters de palmele vremii, se opreşte la fântâna cu o cumpănă veche scormonind, plictisit, într-o tufă de nori, şi acum o vezi că începe să se învârtească, nebuneşte, să sară şi să chiuie, strângând sub tălpile desculţe grămezi de frunze şi crengi uscate. Vântul, după ea, obedient, latră pustiitor, stârnind ecouri de prin toate cotloanele. Oamenii o urmăresc, cu oarece compasiune, punându-şi mâinile în şolduri şi dând, semnificativ, din cap.
Dar, fără să le mai pese de ciudăţeniile ei, o lasă să-şi potolească pornirile şi o uită, apoi, pe ghizduri ori pe pârleazuri, ori pe acoperişuri, ori pe unde o apucă să joace până îi crapă călcâiele. Abia atunci, sub un soi de isprăvire, cade în genunchi, înjositor se tolăneşte pe pământ, şi tot zvâcnetul din vine i se potoleşte treptat în inima satului.
La ora culesului, ea dârdâie de singurătate. Deşi, este miez de atenţie. Toţi trag de ea din toate părţile, o scutură, o culeg, o ating, o miros, o lovesc, o presează, o stropşesc, o împing în beciuri, o toarnă în vase de diferite forme şi mărimi. Mulţumiţi că le-a picat în mână. Femeia străzii, cu o ţigară de ceaţă în colţul gurii, cu obrajii căniţi şi un câine de vreme ţinându-se după ea ca după o stăpână care a fugit de-acasă, în lume, să-şi caute libertatea.
Octombrie se uită cu amar la ea, aproape că nu o recunoaşte. Ar fi vrut să o strige: hei, ce mai faci, pe unde mai lucrezi? Cum, să nu-mi spui că te-au dat afară?! Apoi, în sinea lui: vai, ce i-a căzut părul. O avea vreun cancer? Cât de trasă la faţă este şi cât de slabă!… Biata de ea, ce frumuseţe de femeiuşcă era anul trecut!
Cândva, lucrase în domeniul economic. Fusese o directoare foarte calculată. Avea registre întregi cu note din marile culturi. Mirosea natural. A parfum de femeie. Cu stare. A greşit-o o dată prea tare cu producţia la hectar şi au dat-o afară. De atunci, bântuie strigoaica. Se loveşte de anotimpuri, în goană. Are braţele vinete. Şi o privire care spintecă. Ursuz. Se burzuluieşte pe oricine, aşa, nitam-nisam, iar uneori vorbeşte cam… pe neînţeles. Se bănuieşte că ar avea conexiuni înalte, cu o bună inspiraţie.
Cafeaua de melancolie abureşte pe prispe ale trecerii. Ici-colea câte-un foc de nelinişte din care sar stele şi, în traiectoria lor, rămân agăţate care pe unde apucă, într-un candelabru celest. Ea îşi freacă mâinile, se chirceşte în propria piele uscăţivă şi suflă, îndelung, stârnind jarul. Din spate, noaptea i se aruncă pe umeri precum o haină jerpelită, mâncată de molii de luminiţe orbecăind pe deal, pe vale, de prin fiecare casă.
Satul o cam vorbeşte de rău, acum, după ce s-a văzut cu sacii în căruţă. Cum că-şi face de cap prin lume. Şi nu mai e nici darnică. A îmbătrânit. E ca un mutac. I-a secătuit inima. Deh, o prăpădită! …
Alţii spun că ar avea un amant, în partea cealaltă de lume, şi pe acolo îşi face veacul…
În timpul acesta, se zvoneşte despre o vulpe argintie rătăcită, venind de foarte departe, ca dintr-o poveste cu un singur prinţ, şi pe care nimeni nu a îmblânzit-o pentru că nu a ştiut cum să se apropie de ea, cum că dă iama prin curţile oamenilor. Smotoceşte păsările şi penele lor cad uşor pe ferestrele timpului. Câte unul mai priceput le ascute, le înmoaie în indigo de spectru şi lasă scris un poem-testament zilelor care se scurg apatic, mărunte şi fără niciun dumnezeu.
Doamne, parcă a înnebunit. Uite-o lângă trecerea de cale ferată, lungită pe şine, intrând în rezonanţă cu durerile fierului. Oare nu se prinde că se apropie marfarul de iarnă?!
Câteva trepidaţii. Un şuier scurt. Şi dusă este…
Lunganul opreşte brusc. Cineva l-o fi tras de mânerul plumburiu. Un domn cu părul cărunt, ce mai contează cât de lung, se gândeşte să coboare în staţia aceasta. Cel puţin, pentru o vreme…
Pe ea o s-o îngroape imediat. Fără pompă. Lumea o va uita, aşa cum se uită…
Se simte privit cu un pic de nedumerire, cu puţină descumpănire…
Oare, am sosit prea… din timp?!

Ottilia Ardeleanu

(16 oct 2012)

Întâlnire de gradul xxl

Eram în gândurile mele şi mergeam pe un drum telepatic. Traversam din stânga, din dreapta veneau maşini. Priveam insistent. Niciodată nu poţi să ştii cum şoferul pierde controlul. Aşa cum s-a întâmplat când aveam dacia. Parcată undeva pe stradă, am găsit-o cu radiatorul buşit. Şi faţa ei drăguţă, turtită rău. Atunci când am suferit de parcă o carne omenească fusese trecută prin buzele unui bolid de fier. În fine, murise atunci şi un bărbat de care auzisem cândva. Nu-l cunoşteam. Dovada e o cruce chiar în colţul străzii. În loc de om, o cruce. Aşa ajungem, nişte piedestaluri de piatră. Să aibă ploile pe cine să întoarne amărăciunea. Cât or mai fi şi ploi.
Şi mergeam legănat, cu două sacoşe pline care-mi echilibrau viaţa în momentul dat, aşa matematic, cum nici nu avem habar. Ca în teoria probabilităţilor. Şi, în timpul ăsta, când păşeam pe triunghiul de pavele, ferit de circulaţie, o tânără frumoasă foc m-a salutat. M-am oprit contrariată.
Doamnă profesoară, sunt Cristina Firuţă. Ce mai faceţi, mai predaţi?!
Am rămas surprinsă. Dar îndată ce am văzut figura acesteia mi-am dat seama că, ani în urmă, o fetişcană isteaţă foc, mă făcea să fiu cea mai invidiată profă din şcoală.
Ştiţi, am lucrat în Italia, în Belgia. Datorită dumneavosstră m-am descurcat de minune. L-am învăţat şi pe soţul meu. În liceu am avut o scorpie. Tot ce ştiu, de la dumneavoastră ştiu.
Ce mai puteam să spun?!
Doamna profesoară, mă bucur atât că v-am văzut. Dumneavoastră ce mai faceţi? Tot acolo predaţi?
Nu am crezut că poate fi aşa de important când cineva te întreabă de viaţa ta. Cineva care s-a intersectat pentru o vreme cu tine. Cineva care a avut un câştig din faptul că a ajuns să te întâlnească. Dar, contează al naibii.
Sunt bine. Nu mai predau. Mi-am găsit drumul pierdut. Lucrez în domeniul pentru care m-am pregătit.
A, da. Ştiam că sunteţi inginer. Şi cu toate astea, doamnă profesoară, sunteţi omul de la care ştiu cele mai multe lucruri. Vă datorez mult.
Nu. Nu e nevoie. Cred că mi-ai înmânat o fericire, astăzi. În loc de orice soclu. De orice diplomă. Cuvintele de apreciere devin mai puternice decât oţelul, decât roca.
Sunteţi neschimbată. V-aş fi recunoscut dintre milioane de oameni!
Iar eu aş fi trecut pe lângă tine ca pe lângă orice fiinţă. Pentru că voi, toţi elevii mei, v-aţi schimbat. Aţi devenit oameni în toată firea. Aveţi familii, copii. V-aţi maturizat.
Este foarte adevărat. Aţi avut sute de copii şi e normal să ne fi uitat.
Dar acum, când am stat de vorbă, mi-am adus aminte, ai fost o elevă foarte bună la învăţătură. Nu eşti singura care îmi spune că aţi avut un mare câştig din lecţiile predate. Dar, este un capriciu al meu. Să fac lucrurile perfecte, dacă se poate, indiferent de activitatea pe care o prestez.
Ştiu, doamna profesoară. V-am iubit foarte mult, ştiaţi să vă apropiaţi de noi, să nu ne fie frică să ne exprimăm. Aşa cum puteam şi noi la vârsta aceea. În plus, ne-aţi dezvoltat spiritul competiţional. Vă sunt recunoscătoare.
Ne-am despărţit cu greu. Cristina nu ştia cum să mă facă să mă simt cea mai radioasă fiinţă de pe pământ. Am schimbat numerele de telefon între noi. Ne-am dăruit zâmbete, îmbrăţişări, amintiri…
Cine ştie? Poate că ne vom mai auzi.
Culmea este că, o săptămână în urmă, o altă elevă m-a oprit să mă salute. Despre Margareta spun. Eram la o lansare de carte. Ea era la stand. Mă oprisem să văd noutăţile din domeniul literar. Ea m-a recunoscut entuziasmată.
Ce bucurie să vă revăd, doamna profesoară!
Ce bucurie că mă opriţi în drumul vieţii voastre, dragii mei discipoli!
Uite-aşa îmi povestea draga mea prietenă, Shirley, pe care nu o mai întâlnisem de ceva vreme dat fiind starea ei de sănătate. Poate că pentru un cancer năzuros şi răzbunător pe viaţă, care intră neinvitat în carnea omului, o astfel de poveste alchimică este mai binefăcătoate decât orice metodă de izolare a acestuia. De s-ar cunoaşte celula în care să fie întemniţat definitiv!

(6 oct. 2012)

and… for me this:

“I try to leave out the parts that people skip.” – Elmore Leonard

Musca


Vine întotdeauna devreme la serviciu. Ca orice muscă. Zburătăcind. Fâlfâind din gene, crezându-se deasupra tuturor lucrurilor, privind de sus, panoramic, şi făcând uneori piruete doar pentru a sfredeli în curiozitatea colegilor care o ignoră, de cele mai multe ori. Ba i-ar trage şi câte un plici când vorbeşte întruna, infectând timpanele cu lucruri neinteresante, enervante. Zumzăie pe la urechi, intenţionat apăsat şi tare ca s-o audă toţi şi să-i ia drept bun cuvântul ei de muscă de birou. Fapt pentru care se deplânge în sine, pe sine, şi se răzbună prin metode pe care crede că le deţine. Fiindcă are mereu câte ceva de ascuns. Mă rog, la creieraşul ei sensibil şi mignon, e posibil să nu fi depistat că s-a dat deja de gol.
Se reazemă de spătarul ergonomic, porneşte pc-ul şi după ce verifică apatic mailul, face o semirotaţie în aer şi începe să-şi pilească vârfurile picioruşelor, meditând la subiecte de mahala: cum uită femeile mâncarea neacoperită iar ea intră încălţată prin toate oalele, cum gustă din paharele bărbaţilor, pe la cârciumă, îmbătându-se cu vorbele lor goale, de ce iubesc unii animalele mai mult decât oamenii iar ea le târcoleşte locurile, cum bâz-bâz-bâz şi iarăşi bâz şi totul este numai cum spune ea, restul fiind, dacă nu ştiaţi propria versiune, nişte proşti. Şi mulţi, mai ales. Însă ea are o nouă ocupaţie, tot un fel de croitorie, cum îi plăcea pe vremuri: cut&paste din diverse filozofii pe care le transpune, după mintea ei veşnic şifonată, veşnic peticită de lume, de normalitate, într-un cadru virtual, în care să-şi mascheze identitatea şi de unde să fâlfâie de la tribună culoarea steagului preferat întru deşteptarea naţiunii.
Adăstând pe vreo frunză ori petală îşi face siesta după ce muşcă în stânga şi muşcă în dreapta, zâmbind enigmatic, frecându-şi coapsele ispititor, ca şi cum sub pielea trecută binişor ar zvâcni celule dintre cele mai tinere. Dintr-odată foarte delicate.
Cu zborul ei grăbit, pătrunde rapid în vârsta a treia. Devenită aproape contrafăcută, în fond… de ten. Se vede că îşi vopseşte extremităţile ba în negru abanos, ba în violet de genţiane, ba în nisipiul de plajă fierbinte. În plus, bruiajul permanent, în scopul anunţării aterizării pe una dintre pistele pe care le urmăreşte, de ai impresia că se fac praf elicele, sunt dovada unei îmbătrâniri premature.
Biata de ea are şi dioptriile avansate. A zumzăit pe lângă mine până m-a făcut să înţeleg că deţine toate calităţile, inclusiv cea de intelectuală cu studiile cumpărate. Şi, aşa ca o demonstraţie, într-o zi, cu tupeu de muscă a virat într-un computer de zob i s-au făcut ochelarii. A încurcat pe acolo traseele binare, octeţii au intrat unii prin alţii, numai ea continua să bâzâie defragmentat în timp ce, ameţită, îşi depunea urmele într-un design personal, spunând că pictează pe unde o apucă. Grafitti de corel.
A fi altfel nu este acelaşi lucru cu a fi împotrivă. Iată cum, dotata noastră crede că este o albinuţă în timp ce restul lumii, ascultaţi, toţi ceilalţi sunt nişte trântori. Un fel de… a fi deplasat, exact ce ştie ea mai bine să facă!
Musca, o ţaică pe buza ferestrei, le vorbeşte altor surate: ascultaţi la mine, sunt cea mai tare în stupărie, mierea mea e cea mai dulce, nimeni nu poate să facă astfel de bunătăţi! Şi în timpul acesta îşi pileşte din nou unghiile, gândindu-se cum să mai fure câte ceva din cămările priceputelor albine. Şi să spună apoi că e producţia ei… Iart-o, Doamne, că nu ştie ce face. El răspunde sobru că are toate motivele întru iertare.
De la o vreme s-a izolat. Zice că e mai fericită departe de oameni, că a citit ea dintr-un mare filozof şi i-a rămas sintagma tatuată. Se ascunde pe sub birou navigând istoria lumii… era să-şi prindă aripioarele între coperţi într-o dimineaţă când şeful a intrat brusc în încăpere.
S-ar fi numit sinucidere?!…

Ottilia Ardeleanu

(5 oct. 2012)

Concursul naţional de creaţie literar-artistică “NELINIŞTEA MĂRII” ediţia I 2012 şi-a desemnat câştigătorii, în data de 20 septembrie 2012, la Constanţa:


Trofeul concursului: Petru-Ioan Gârda, Cluj;

Premii speciale: pentru expresivitate stilistică – Mihaela Sălcuţan, Buzău,
pentru contribuţie la dezvoltarea spiritualităţii Pontului Euxin – Alexandra Botoşanu, Constanţa;

Menţiuni speciale: pentru prima participare – Victoria-Elena Botezatu, Cernavodă,
pentru originalitate în abordarea temei: Mircea Miculi, Tg. Mureş;

Fabulă, Poezie umoristică:
I. Petronela-Vali Slavu, Aninoasa, Hunedoara,
II. Laurenţiu Orăşanu, Bucureşti,
III. Grigore Chitul, Bistriţa.

Epigramă:
I. Ioan Toderaşcu, Costeşti, Vaslui,
II. Janet Nică, Gighera, Dolj,
III. Geaoge Petrone, Iaşi.

Poezie:
I. Dan-Petruţ Cămui, Bucureşti,
II. Mihaela Aionesei, Tg. Secuiesc, Covasna,
III. Mirela-Ioana Aldea, Dumbrăveni, Sibiu.

Proză scurtă, Proză umoristică:
I. Mihaela-Angela Melinte, Bucureşti,
II. Ottilia Ardeleanu, Năvodari,#respond
III. Radu-Ion Dragomir, Galaţi.

Caricatură, Grafică:
I. Vlad Grigore, Tulcea şi Dumitru Ştefănescu-Ştef, Brăila,
II. Costel Lupu, Alexandria, Teleorman,
III. Niculina Vizireanu, Constanţa.

Pictură:
I. Liliana Rusu, Constanţa,
II. Monica-Maria Goşoiu, Constanţa,
III. Silvia Timofte, Constanţa.

Fotografie:
I. Delia Stamate, Constanţa,
II. Roland-Florin Voinescu, Constanţa,
III. Curlişcă Angelica, Constanţa.

HaiKu:
I. Tincuţa Bernevic, Bacău,
II. Anamaria Mateiciuc, Bucureşti,
III. Nicoleta Milea, Alexandria, Teleorman şi Genovel Frăţilă, Rm. Sărat, Buzău.

21 spre 20


Septembrie sfâşiat de nori curge îmbibat de nostalgii. Numai ferestre lumea asta în care minţile noastre în atingere la un gând-lumină ar zgudui cosmosul şi cioburi din ceea ce suntem ar pluti caleidoscopic în ochii tuturor. Nuanţe de toamnă abandonată de soare. Ra-zele lui s-au tăiat în mansarde, coroane, fibre de sticlă şi betoane. Cineva, poate, le-a adunat şi le-a dus la groapa de la marginea lumii. Ieri, nici nu ai fi anticipat…
În încăperea festivă, dată pe full option, atmosfera se ocupă cu de toate. Îmi strecor, neştiut, această tinereţe cu distinse forme pe care nici să vrei nu le poţi ignora. Rătăcesc uşor curioasă până la ultimul rând, dar nu zăresc nimic din ce m-ar interesa, aşa că, găsesc un loc potrivit şi mă aşez între oameni ca într-un lan de grâu copt. Dinspre levantul vieţii, Neptun se arată bucuros de oaspeţi şi, din jilţul lui ergonomic, tună câteva cuvinte de mare, mare primire într-un anotimp care-i deserveşte poftele.
Nu ştiu de ce tăcerea este un ritual care impune atâta respect. Şi face pereche cu câte un om. Pe muteşte şi eu, mă gândesc că, de multe ori, suntem singuri printre oameni. La fel ca şi picurii care vin împreună, dar, în cădere, nimic nu-i înfrăţeşte. Nici măcar spargerea în timpul şi spaţiul teluric. Valul de aşteptare intră în reflux. Cineva tuşeşte cu intenţie, poate pentru un fel de compliment momentului.
Începe speech-ul. Despre cum e să fii om. De cultură. Sala e plină, lanul de grâu foşneşte. Omul acela, sufletistul, apare exaltat. Ne in(tro)duce în(tre) oameni. Cu fiecare cuvânt ne găseşte câte un loc. Constatăm că suntem asemenea, nicio diferenţă. Respirăm la fel, aceleaşi tresăriri, bucurie comună. Pe scenă, se perindă artişti scoşi din nişte plicuri obişnuite. Cu nume obişnuite. Greutatea este în a-ţi suporta truda creaţiei. Şi a-i mai pune şi pe alţii să o cântărească. Talentul nu are o unitate de măsură. Sau, nu s-a inventat un stas pentru el. Fiindcă el creşte geometric proporţional cu evoluţia universală.
Aplauze. Mâini strânse, obraji rumeni şi o stare de mulţumire acustică.
Îmi vine rândul. De parcă nu mi-aş recunoaşte numele, de parcă aştept să mă întrebe încă o dată dacă sunt. Prezentă! Urc, mi se înmânează diploma, cărţile, mapa de prezentare. O îmbrăţişare. Două. O bătaie de inimă ca o bătaie de aripă deasupra aerului marin. Încă una şi încă… Nici nu ştiu când am coborât spre a-mi relua locul. În drumul înapoi, Violetta mi-a prins mâna, ne-am adăugat bucuria una alteia. Nu ştiam că ne cunoaştem de-o viaţă! Mai încolo, alte două fete virtuale au devenit reale: Mihaela şi Mihaela, una din Târgu-Secuiesc, cealaltă din Constanţa. M-au felicitat, le-am zâmbit a înţelegere. Ne-am adunat braţele într-o roată de trei.
Nu mi-a fost uşor să fiu acolo. Oare câţi paşi am făcut? Cât din zâmbetul meu îl datorez lumii? Ţie?!
Pentru a ţese şi mai tare vraja, tenorul din Moldova ne-a cântat o arie, atât cât să ne ţinem respiraţia, filarmonic.
Laurenţiu, pe care mi l-a prezentat Dan, unul dintre componenţii juriului, a citit câteva dintre poeziile sale. Şi fabula cu care a câştigat un merituos loc pe podium. A fost un moment deosebit. Cuvintele acelea au făcut tăcerea să se lipească de pereţi. Aerul devenise teatral.
Într-un răstimp, maestrul de ceremonii ne-a ţinut în levitaţie, deasupra normalului, cu tot soiul de epigrame şi creaţii umoristice. L-am revăzut şi reascultat şi pe scriitorul Brumă. Un nume cât se poate de pliat pe vremea actuală. Am revăzut şi CUC-ii. O parte dintre ei, desigur. Nu mi s-au părut deloc solitari. Dimpotrivă, unul dintre ei, ne-a trecut printr-o serie de sprinturi umoristice. Şi aerul nostru părea, dintr-odată, mult mai glumeţ.
Ne-a lăsat conduşi spre alţii care s-au descoperit pentru noi ca valori culturale.
La final, s-a citit din nou poezie. Una dintre cele premiate şi care ne-a ţinut în lanţuri poetice.
Nu credeam că poţi delimita o stare pură. Că poţi să spui ea începe de aici. Şi până aici. Şi totuşi, ieri, am fost în această stare de agregare.
Azi plouă de rupe. Morocănoşii să regrete, oare, că aceste clipe s-au sfârşit atât de rapid?!

Ottilia Ardeleanu

(21 sept. 2012)

and… for me this:
“Easy reading is damn hard writing.” – Nathaniel Hawthorne”

rusalii

tot aerul se va răscula va vocifera în faţa casei mele tactic îşi va aşeza copacii de-o parte tufele de cealaltă gardurile vii în faţă copacii îşi vor ascuţi crengile frunzele fructele şi omizile şi le vor trânti de pământ pe primele pe urmă pe celelalte când vor avea chef să se răzbune vor trimite solie un stol de păsări care-mi vor ciuguli zidurile până la temelie toate se vor apropia de mine de după o lupă solară imensă şi-mi voi simţi inima cât o grăunţă aerul general va veni călare va striga predă-te conjură-ţi oastea de gânduri să arunce armele dar nici nu va aştepta să mă împotrivesc ci va da buzna înlăuntru prin ferestre ţăndări se va face lumina mea singurul meu sentiment un nou-născut legănat pe picioare va începe să zbiere şi-i vor creşte dinţii şi unghiile şi sufletul de spaime mă va prinde de degete dar suflul ca o limbă vulgară ne va lua pe sus pe amândoi şi ne va izbi de propria nădejde
va cotrobăi cu toate puhoaiele prin toate sertarele vieţii le va goli vraişte să găsească acel ceva mă va suspenda se va învârti până ce voi deveni o tâmplă de cer prin care vor trece toţi norii tridenturile ţepii stelelor şi toate toate curcubeiele dar sentimentul acesta nu nu nu mi-l va lua ostatic niciodată
şi nici aceste iele de cuvinte

Ottilia Ardeleanu

(2 iunie 2012)

and… for me this:
“The desire to write grows with writing.” – Desiderius Erasmus