Exegeza, între reverii poetice şi excursuri intimiste

Ottilia Ardeleanu, de curând membră a Uniunii Scriitorilor din România, a început să-şi exerseze condeiul în critica literară încă din anul 2014, dar nu o face în maniera obişnuită, ci ocolind cărările bătătorite dintr-un motiv simplu: este poetă înainte de toate. O talentată poetă. De altfel, titlul cărţii, Reflecţii poetice, anunţă tematica lucrării şi modalitatea de lucru a autoarei de la Pontul Euxin. Cele nouăsprezece recenzii conţinute în carte sunt dedicate exclusiv unor volume de poezie. Și tocmai poezia, tărâmul fermecat unde Ottilia îşi are reşedinţa spirituală, este cea care îi oferă bucuria de a  alege să scrie despre lirica unor oameni pe care i-a cunoscut direct sau care au inspirat-o într-un fel sau altul. Nu face un comentariu literar simplu, sobru, strict, nu are în intenţie să facă acest lucru. Ea este soră-poetă cu autorii despre ale căror demersuri lirice scrie, este prietenă-poetă, este o căutătoare vajnică de aur în sufletul recenzaţilor, gata să se mire, să se entuziasmeze, să păstreze în sita exegezei doar virtuţile, reuşitele, particularul demn de lauda sa. Bucuria lecturii o face generoasă, iar judecăţile de valoare sunt exprimate cu grijă, pentru a nu altera demersul analitic. Rămâne atentă atât la ansamblu, cât şi la detaliul semnificativ, chiar dacă abundă momentele de reverie poetică şi nu lipsesc excursurile intimiste.

Reflecţii poetice este, într-o anumită măsură, o carte-spovedanie. Mărturisirile recenzentei vin din diferite imbolduri inspiratoare, cartea nefiind doar despre poezie şi despre autorii acesteia, ci şi despre impactul lecturii asupra sa. Se întâmplă ca frânturi din poezia citită să se convertească uneori, încet-încet, în propria poezie, cu altă esenţă, ce-i drept, ceea ce asigură o notă distinctivă actului eseistic-exegetic.

O constantă a fiecărui comentariu este aceea că, înainte de a citi o carte, Ottilia oficiază un fel de ritual: priveşte în jur, observă prezentul imediat, pe cel al sufletului său, pe cel al casei şi absoarbe binele, abandonând îngrijorările într-un ungher neglijabil, ştiind că acesta este momentul prielnic pentru a le substitui cu bucuria, cu surpriza, cu plăcerea lecturii, sau rememorează întâmplări din copilărie, parcă pentru a se încărca din nou cu energia şi cu magia acelor vremuri. E ca şi cum s-ar pregăti, ca şi cum s-ar purifica înainte de a intra în templul unei cărţi. Poate de aceea tonul e blând, plin de căldură, trădând dorinţa de a domoli furii sau tăceri, tristeţi sau gânduri de neiubire. Iar când acest ton devine pregnant confesiv, neavând ce să caute în mod normal într-o cronică literară, ducând uneori spre un lirism pur, e clar că Ottilia are în vedere elevarea spirituală. A cui? A sa, a autorilor de poezie, a cititorilor, a semenilor. Ea ţese, în aşteptarea cititorilor cărţilor pe care le analizează, covorul de la intrarea în templu; rostul acestuia este de a-i pregăti şi pe cititori, de a le şterge colbul de pe picioare şi nepăsarea/ apatia, eventuala neomenie a unora dintre ei. Astfel, reuşeşte să facă sărbătoare din lectura fiecărei cărţi, iar pe autor, să-l aducă mai aproape de iubitorii versului.

Comentatoarea oferă perspective de interpretare, fără să impună un raţionament sau aprecieri definitive, lăsând spaţiu fiecărui cititor pentru propria desluşire a textului, în propria cheie, doar plecând de la impresiile, părerile, credinţele, observaţiile, jocurile, poematizările ei.

Citirea unei cărţi poate fi comparabilă cu un eveniment erotic: „Am intrat în mica bibliotecă şi am luat o carte la întâmplare. (…) simţeam nevoia să o citesc. Aşa cum aş sta faţă în faţă cu iubitul, la o cafea altfel. Mută”. Sau, întâlnind un titlu incitant, Ottilia începe să facă presupuneri, îşi manifestă nerăbdarea de a intra în lumea cărţii respective, speră la o anumită temă, cum ar fi dragostea, căreia i se adresează direct, ca unei zeităţi inefabile: „Poeme mai lungi decât numele tău.  Sunt curioasă. O fi numele tău, dragoste? Numai pentru tine nu există suficiente cuvinte! Mă afund în lectură”. De altfel, titlurile comentariilor sale sunt surprinzătoare, desprinse din miez de poezie, anafură de luat pe burta goală întru cinstirea spiritului cărţii.

Fire de poet, consecventă deprinderii de a căuta să fie conectată cu iubitorii de frumos, Ottilia se comportă la fel şi atunci când trebuie să atragă atenţia acestora asupra cărţilor despre care scrie. Li se adresează cititorilor în mod direct, reţinându-i lângă ea ca pe nişte prieteni cărora le suscită interesul prin intermediul mai multor abordări ingenioase: „Să nu spui că exagerez. Deşi nu trebuie să dau explicaţii, totuşi îţi voi spune că nu demult am cunoscut o doamnă…”; „Viaţa. Un nume comun, aţi spune. Dar dezbrăcaţi-o de năravuri, cercetaţi-o până la ultima celulă, descompuneţi-o pe litere, disecaţi, aşezaţi-o microscopic şi vedeţi cât este de complexă.”. Tot pentru a atrage atenţia cititorului, dar şi pentru a stabili o punte de legătură mai trainică între el şi autor, cronicarul recurge la portretizarea poetului sau descrie emoţia întâlnirii sale directe cu acesta: „Ochii ei mari vorbesc. Dacă-i priveşti, înţelegi ce vor să spună. Un copil matur, înzestrat cu multe calităţi. Întâia oară când ne-am întâlnit la City Mall, am găsit-o studiind, pe o bancă, departe de lumea înconjurătoare prezentă. Dar ca printr-un declic, în momentul în care m-am apropiat de ea, m-a şi văzut. Ne-am zâmbit. Ne-am îmbrăţişat. Mi-era teamă să o strâng, era aşa de firavă. Mă gândeam că se poate rupe în tot atâtea oase câte avea de studiat”; „Poeta Luminiţa Zaharia are o singurătate veselă. Singurătatea rămâne înăuntru. Doar veselia scapă fiindcă ştie cum. Două jumătăţi de măr: una otrăvită. Cea mai ipocrit de frumoasă. Şi te tentează să muşti măcar o dată. Suficient ca să mori de savoare. Singularia poetei este de un umor care strânge, frisonant, care înfioară. Un mic monstru cu un obraz neted şi celălalt zbârcit”.

Uneori, pentru a transcende secunda ternă, se joacă încercând să intuiască adevărul dintre copertele unei cărţi înainte de a o deschide. E o plăcere vinovată, un exerciţiu între lucid şi ludic. Cifra şase, repetată, dobândeşte valenţe incantatorii: „Brusc dau cu ochii de Cântece de la şase de Ecaterina Bargan. Să fie vorba de cântecele de la şase ani proiectate în actualitate?! Sau poate de cântecele de la ora şase, după ceaiul amiezii, cu un tempo anume şi o reverberaţie personală… Posibil să fie nişte cântece care se aud de la etajul şase unde un chef de viaţă se dezlănţuie… sau de ce nu, şase feluri de a intona şase cântece din copilărie ori şase poeme ascunse sub parchet…”. Momentele de descriere a întâlnirii cu autorul reprezintă un alt prilej de reflecţie asupra vieţii, cu toate ale sale, de la ambient, la emoţie: „Mirosea puternic a nămol descântător de trupuri şi de dureri, nu ştie omul câte ştie ghiolul. Singurătăţile noastre se înţelegeau foarte bine, ne bucuram că nu trebuie să ne ocupăm de ele în mod expres.”. De asemenea, o fulguraţie a unei expresii dintr-o carte devine pretext de reflecţie, de apolinică dezbatere între sinele simplu, al omului, şi cel superior, al poetului. Foloseşte simboluri pentru a-şi transborda cititorii în lumea pe care şi-o imaginează, aşa cum este simbolul ferestrei („O fereastră deschisă te poate risipi în lume”) sau al florii („Singurătatea e ca o floare care se prinde repede chiar şi dintr-un lăstar furat. Se lasă pe mâna cuiva care o copileşte, o udă, o aşază la lumină şi ea creşte ca nebuna, înfloreşte în perioadele cele mai ciudate din viaţă, se ofileşte pentru scurtă vreme, care înseamnă reînnoire, şi dintr-odată o vezi cum se înalţă către soare, mai dornică de a fermeca, de a epata cu parfumul şi culorile ei. Uneori, se copilăreşte doar pentru a te amăgi cu purtarea ei. Şi te ţii după ea. Nici nu ştii când ajungi la capătul vieţii. Te iscodeşte până află unde ţii poezia, lucrul care îi place foarte mult.”). Ottilia este într-un permanent dialog cu muza, cu sufletul „acumulat de pe la oameni”, de unde şi stările de meditaţie profundă.

Câteodată, deconspiră chiar aspecte/ etape ale modalităţii sale de lucru: „zăbovesc asupra secvenţelor atractive, interesante, ieşite din comun, recitesc pe altele pe care [autorul, n.n.] le consideră demne de a fi reţinute, drept pilde poate.”. Un substantiv, fluture, îi prilejuieşte o adevărată dizertaţie pe tema efemerităţii, dar şi a învierii, a simbolisticii acestuia în diverse culturi şi credinţe. Dar, Ottilia mai are şi ambiţia de a desluşi povestea cărţii, fapt pentru care cercetează cu migală nu doar simbolurile, semnificaţiile, declaraţiile poetului,  ci şi background-ul care ar fi însoţit actul de creaţie. Caută acribic obsesiile autorului, ca şi nespusele acestuia, poate negânditele, blocul de materie brută, neprelucrat în cuvinte. Instanţa divină face parte din arcul căutărilor ei, are curiozitatea celui aflat pe drumul iniţierii şi interesul omului inteligent care a înţeles că, oricât de sus am ajunge pe vreo scară a valorilor omeneşti, tot mici şi tot la mâna lui Dumnezeu suntem.

Având capacitatea de a reda într-un mod plăcut conţinutul cărţii comentate, de a-şi susţine impresiile cu exemple edificatoare, cronicarul incită la lectură şi face în aşa fel încât oamenii să citească în cunoştinţă de cauză respectiva lucrare. Comentariul său– amplu, detaliat, scris într-un limbaj accesibil, din care transpar dragostea şi respectul faţă de cuvântul scris, dar şi responsabilitatea de a disemina informaţie şi emoţie în aceeaşi măsură –  se pliază bine pe cartea supusă analizei. La finalul unora dintre comentarii, Ottilia are un gând pentru autor şi îl mărturiseşte cu dezinvoltura şi cu tonalitatea care au însoţit analiza literară: „Şi pentru că nimic nu e întâmplător, sper şi eu ca Viaţa să fie aşa de drăguţă şi [autorul, n.n.] să deschidă cartea la pagina care îi va plăcea cel mai mult”;  „Fugi, Ecaterina, fugi! Visul să ţi se împlinească!”; „M-am copilărit în această carte, în universul fragil şi totodată ferm al doamnei învăţătoare. O doamnă care are calitatea de a transmite suflet!” etc.

Metaforizarea discursului exegetic, interpretarea empatică a textelor lirice, tuşele eseistice pe marginea unor teme adiacente şi liniile descriptive mai groase ori mai fine, digresiunile autoreferenţiale indiferent de momentul actului analitic, crearea unor spaţii pentru împrietenirea cu cititorul („… prin care-l invităm pe cititor să se plimbe prin grădina sufletului nostru”), fidelitatea faţă de cartea supusă analizei şi o evidentă dragoste, soră cu evlavia, pentru poezie fac din Reflecţii poetice (un titlu care se pretează excelent la un volum de versuri) o carte cu personalitate, care să vină în întâmpinarea nevoii oamenilor de cunoaştere afectivă a esenţelor lumii noastre. Iubitorii de poezie, de carte, de frumos, de înalt pot merge pe mâna Ottiliei Ardeleanu. Dar îi lăsăm pe cititori să decidă ce vor face până la urmă.

 

Diana Dobriţa Bîlea/ 25 martie 2020

 

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: