Omul este atât de anapoda fără Dumnezeu

Prefață la volumul de poezie:

Dumnezeu face Dragoste de Daniela-Luminița Teleoacă

 

 

Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în  anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală.

În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum: între timp cuvintele noastre se rosteau ireal/ fantomatică lumea cartografiată!/ un copac în dreptul consoanei efeminate/ derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul/ sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului/ intruziune. benignă.

În poezia Danielei, dragostea pare un obiect de care adesea se uită, minulescian: n-a umblat nimeni la ea/ cum?! nici frigul de aseară?!/ nici indiferenţa de azi-dimineaţă?!/ dragostea este aici.

În realitatea care se face înaltă, întoarcerea în sine, de la femeie la copila de odinioară, este un sentiment efervescent care copleşeşte: prea departe îmi eşti/ prea departe îmi sunt/ străina care pentru 2 bănuţi/ pe sine cu sine s-ar trăda: adu-mă în mine!/ de-a-mpiedicatelea. Izbucnirea ulterioară a sentimentului acut de coborâre în viaţă şi inexorabilul ei sens unic (generând inexistenţialul, antagonicul) relevă frământările lirice, oscilarea gândului între trecut şi viitor; în ultimă instanţă, textul dezvoltă o parabolă existenţială: poate că moartea/ o să se-mpiedice/ şi o să ne fie/ de-a-mpiedicatelea.

Spre frumoasa şi ingenua lume a copilăriei ne atrage şi în marea întâlnire, pe uliţa cosmică. Poeta se ridică din teluric, încă o dată, susţine trăirile personale la nivel interplanetar. Această tendinţă de augmentare a realului, a lumii în care trăieşte potenţează versul, atribuindu-i o măreţie aparte, de sine stătătoare. Daniela Teleoacă pare să simuleze o serie de stări, în rândul cărora întoarcerea voluntară în copilărie este una privilegiată: un culcuş de frunze/ mirosind a copilărie/ simulare.

Acest volum pare un exerciţiu de admiraţie cioranian, o mirare de-a fi stănesciană, aceea a venirii pe lume: locul acela al întâlnirii se naşte/ pe nevăzute într-o dimineaţă când/
Mama îi spune Tatei: avem o fetiţă!
/…/ adi(c)ţii.

Augmentările, „exagerările” din poezia Danielei nu sunt întâmplătoare. Ea cerne perfect înţelesurile validate/ validabile ştiinţific. Răstoarnă astfel scara valorilor: omul este redimensionat la nivel macro, el se poate plimba în voie pe culoare şi bulevarde galactice, în timp ce îngerii – reduşi la nivel micro – devin neputincioşi în supraveghere, gardieni ineficienţi, acele  mici entităţi inobservabile în ceaţa densă a mileniului. Omul este astfel un gen de Guliver în ţara piticilor. Metafora este valorizată, de fapt, în direcţia ridiculizării şi trezirii la conştienţă a lumii în care trăim, o lume agonică/ restantă pe roşu/ în afara.

Relaţia eului liric cu Dumnezeu este inepuizabilă, El constituind filtrul între lumea interioară şi cea exterioară: nefericirea mea/ l-ar umple de tristeţe pe Dumnezeu/ iremediabil l-ar pune la colţul ruşinii/ în rând cu infamii şi cu hoţii/ dar.

Poezia Danielei este acel balans între sentimentul imanent al inocenţei şi trăirea persoanei mature trudind să se păstreze cât mai aproape de puritatea sufletească, între copila care se întoarce în sine adesea şi femeia care îşi cere dreptul la iubire, la o iubire pură. Valorizat ca dar divin, sentimentul pur (i.e. autentic, profund, necontrafăcut, ieşind de sub incidenţa… supremaţiei carnalului!) este garant al echilibrului interior, al sensului, în consecinţă interacţiunea cu celălalt neputând culmina în poveste decât în condiţiile prezervării dimensiunii spirituale, sacre a iubirii.

Tema dragostei, în poezia Danielei, atinge toate coordonatele. De la obiect, la starea de teamă, de visare, la forma unei păsări din cretacic – o comparaţie originală şi forte în lirica iubirii: iubirea o să ţipe/ lăsată singură, iată un ţipăt munchian, de avertizare!

Poezia este liantul dintre poet şi Dumnezeu. Este acel întăritor, acel tonifiant care nu te lasă să cazi, nici să pierzi. Ea îţi conferă echilibru, ea este catharsis-ul, instrument redutabil al eliberării pe calea nu întotdeauna presărată cu flori a iubirii. Chiar şi religiozitatea este potrivită cosmic în acest volum; ea este sursă a vieţii: între timp vom merge goi/ lăsându-ne posedaţi de sentimente/ lăsată singură.

În era năpădită de vocaţia nimicului, poeta conştientizează că este greu să obţii ceva şi chiar să păstrezi ceva-ul acela, în condiţiile în care timpul intră în subtilităţi atunci când este vorba de a iubi, iar singurul argument pentru viaţă este să o trăieşti aşa cum se cuvine. Motivul singurătăţii nu îl vizează doar pe om. Astfel, solitudinea ajunge să fie tratată la scară cosmică, în universalitate, se face singurătate, la fel cum se face seară, se face frig etc./ expiator. Poeta şi-L închipuie chiar pe Dumnezeu într-o astfel de postură, măsurată barometric de anotimpul ploilor şi monotoniei: toamna – alt barometru al singurătăţii lui Dumnezeu!/ deocamdată.

Daniela Teleoacă speculează frumosul în poezie într-o manieră elegantă, rafinată, subtilă, bazându-se pe atitudine mai ales şi mai puţin pe descrieri: mai-puţin-om/ intri în lumea aceasta/ ca-ntr-o prăpastie/ tranşee; prin/ acoperişuri perforate/ cerul arunca îngeri/ poveste cu îngeri; nu mă pot privi în icoane/ mă sperii şi fug/ idolatrie; orbul…//asociază roşul cu invazia/ lumina cu sensul interzis/ empatii.

Avem a face aici cu o explorare / introspecţie a sinelui, dar şi a propriei imagini văzute din exterior, fără a cădea însă în patima idolatriei. Poeta consemnează totul despre sentimente, le pune în ordine, dar niciodată nu se pierde în ierarhii. Pentru ea, există doar treapta superioară, a divinului, şi cea de jos, a umanului ispitit din toate unghiurile. Astfel că şi iubirea are două laturi: cea nobilă (înălţătoare) şi cea decadentă. Însă, măcar uneori, iubirea este trufaşă (cantonament).

Poezia Danielei este cosmogonică. De multe ori îţi dă impresia unei alte şi alte geneze în care lanţul trofic include esenţial sentimente, iar nu vietăţi (o să-ţi scriu). De la un capăt la celălalt, poemele se înlănţuie aşa cum zilele în săptămână, cum anii în viaţă, constituind un organism omogen cu propriile legi estetico-ontologice.

Scrisul poetei evocă necuvintele stănesciene, numeroase prefixate cu ne– fiind presărate doar aparent aleatoriu în versuri; valorizarea unor astfel de derivate negative pare a sugera, de fapt, o experienţă lirică pusă sub semnul asocierii / simultaneizării contrariilor (i.e. termenul „pozitiv” evocat / implicit vs. termenul „negativ” explicit / exprimat ca atare în text): nemorţii/ cădere autumnală. altfel, neaipăcatului/ Dumnezeu face Dragoste, neviu/ posesiuni oneste,  neconcretitudine/ Dumnezeu în cu totul altă parte este! Poeta imprimă versului său un tragism cioranian, relevabil la nivelul unui interogatoriu existenţial: moartea face parte integrantă din viaţă, ea este, într-un fel, insinuată permanent acesteia, că este vorba despre sentimente, despre natură, despre atitudini etc. (sfârtecându-mă). Tragismul culminează uneori într-un desen naiv, metaforă a vieţii (de)populate cu sufletele robotizate.

Deşi melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistenţă, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creaţiei acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de faţă. Este, de fapt, elementul care îi conferă un aer mereu proaspăt, acel ceva nou, în transformare, acea plenitudine, acel izvor de tinereţe, transgresând parcă mitul morţii de care nimeni nu scapă. Semne de nemurire, de longevitate sunt recognoscibile chiar în acele cuvinte-gigant, formate prin procedeul compunerii cu cratimă, ca de exemplu: rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate/ déjà-vu primăvăratic; dinţi mult-prea-albi, grămezile… duhnind… a ieşire-din-cer/ în februarie ne dăm cu lupii; o-repede-primăvară/ iubirea plana ca o nălucă; iremediabilului luat-în-posesie/ affamati come lupi; Cuvântul acela rămas la-jumătate-de-sens/ lagăr; frumoasa-ieşire-din-normalitate/ posesiuni oneste; morţilor mult-prea-însetaţi-săracii/ declic; năluca parfumată în sandale-galbene-fără-crizanteme/ fără iubire.

Din loc în loc se aude acel ţipăt interior, munchian, care despică teama, incertitudinea, singurătatea, chiar şi imprevizibila moarte. Viaţa văzută din sufletul poetei este, cumva, o deraiere de tramvai. Poeta ştie foarte bine cum să arunce elementele stilistice la centru: un joc de copii mai mari care se antrenează să arunce obiecte ascuţite şi tari într-o ţintă aflată la oarecare distanţă! Şi jocul acesta îi iese foarte bine!

Titlul volumului, Dumnezeu face Dragoste (care nu exlude subtextul [face dragoste] nu sex!), trimite fără îndoială la generozitatea spiritual-afectivă a Creatorului, neobosit în a-i induce propriei zidiri aplecarea către Iubire, ca unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. Dragostea este, altfel spus, un act cu valenţe instituitoare; asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), Iubirea are potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă… apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi.

Versul când e dragoste îşi face de cap/ Necuratul/ (lagăr) îmi aminteşte de Jurnalul fericirii al lui N. Steindhardt, tocmai prin acea îndelung căutată comuniune cu Divinitatea, unica aptă să-l ferească pe om de alunecarea în patimă. Dumnezeu este Iubirea care vine înspre noi. Din Iubire Dumnezeu rupe zilnic din Sine…/ inevitabil estival, astfel că, în ultimă instanţă, Dumnezeu înstrăinatul poate fi – chiar este! – raţiunea unei „indecenţe” numite Poezie!

Poezia Danielei are gust. Stilistic vorbind. Moartea, spre exemplu, are gust coclit care se lasă cu gol la stomac./ cu spatele.

Acest volum se situează organic în continuitatea celuilalt, aspect care se poate susţine la nivelul unei multitudini de teme şi de motive comune, aprofundate în volumul de faţă (v., de ex., simbolistica bogată a Copacului, axis mundi, reper al vieţii şi al perenităţii; metafora păsării; tema copilăriei, a izgonirii din Paradis, a îngerului căzut ş.a.), dar şi considerând o unitate stilistică specifică (v., în acest sens, tonul sentenţios-gnomic, interogaţia retorică, [auto]ironia subtilă, enunţul exclamativ, procedeul compunerii cu cratimă, enunţurile eliptice, parantezele ş.a.).

Pe un fundal al sentimentului evlaviei şi al sacralităţii, poezia Danielei-Luminiţa Teleoacă este una profund temperamentală / atitudinală; ea ridiculizează cu fineţe realitatea care se surpă, posedând în acelaşi timp acea tărie esenţială, condiţie sine qua non pentru a înfrunta cotidianul, acel Nimic, omniprezentul Nimic: rămânerea în Nimic!/ Dumnezeu face Dragoste.

După cum viaţa se aranjează în formă de Sens/ S.O.S. for love, aşa şi poezia autoarei se înscrie pe o traiectorie ascendentă semantic-figurativ, esenţială şi deloc întâmplătoare, relevând bucuria inefabilă a scrisului, în fapt o bucurie aproape vitală!

 

 

Ottilia Ardeleanu,

Năvodari,

5 iunie 2019

 

Advertisements

Welcome

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: